Moş Crăciun e drept şi bun

0
0
Mos Craciun

Gigantica flacără de un verde strălucitor şerpuia lent pe bolta de un albastru abisal. Da, abisal, pentru că la polul nord lumea se inversase, sus era oceanul, suprafaţa nesfârşită de jos semănând mai degrabă cu o câmpie infinită, compactă de nori albi, care etala nenumărate forme bizare, fascinante, toate încremenite, la temperatura la care orice ar mişca încremeneşte subit.

Se vedeau capete de sfinx, nenumărate valuri, straturi care păreau decalate de cutremure. Undeva se distingea o cupolă, pe care şiroia flacăra verde, rupându-se în milioane de smaralde. 

O flacără de un albastru orbitor aluneca, sus, sus de tot pe lângă cea verde, într-un tangou ceresc, încolăcindu-se în jurul ei, străpungând-o mai apoi cu putere. Pe cupolă începură să cadă milioane de picături de safir verde amestecate cu picături de topaz albastru. 

Aşadar, şi la acea temperatură exista viaţă. Fiecare picătură era un spiriduş, un spiriduş adevărat, cărăuş pe câte o rază electromagnetică trimisă de bunul soare, care e felinarul Domnului. Intrând în atmosfera pământului, câte un cărăuş se îmbăta cu oxigen şi se făcea verde, câte un altul se delecta cu azot până se făcea albastru. Din hora milioanelor de cărăuşi, chercheliţi cu cele două bunătăţi gazoase, se năştea aurora boreală. Sub cupola de sub luminiţele verzi şi albastre se găsea cartierul general al lui Moş Crăciun, la Skalluvaara, unde nu ajungeau nici eschimoşi cu tolbe de scrisori, nici postaşi electronici.

Castelul cu program de vizitare al lui Moş Crăciun şi Centrul său de Comunicaţii şi Corespondenţă se afla cu 444 de kilometri mai la sud, la Rovaneni, aşa cum scrie în toate cărţile despre Moş Crăciun. În acel Centru erau filtrate şi sumarizate, de către mii de eschimoase frumoase, milioanele de scrisori şi mesaje electronice cu rugăminţi şi dorinţe trimise Moşului din cele 194 de ţări ale lumii. În acest an, îl impresionaseră în mod deosebit chemările copiilor, părinţilor şi bunicilor acestora, din regiunile unei singure ţări, pe numele lor Dobrogea, Moldova, Transilvania, Muntenia, Oltenia, Maramureş, Banat, Crişana şi Bucovina. 

Moşul îşi pregăti sania de transporturi internaţionale, la care înhămă cei opt reni renumiţi, de la Dasher până la Cupid, apoi consultă GPS-ul lui ultramodern, produs de o multinaţională, care îşi avea sediul nu tocmai departe de Skalluvaara. Renii îndoiră puţin din coarne, „iar ore suplimentare?“. Puşlamalele de spiriduşi surprinseseră însă nuanţa. Drept care începură să le intre, în şiruri bine organizate, renilor pe sub piele, cei albaştri, plini de azot, trecându-le prin fibrele muşchilor, iar cei verzi, plini de oxigen prin artere. Reacţiile chimice provocate de această invazie induseră în fiecare propulsor cu coarne câte un flux imens de energie, transformând paşnicele animale în fioroase turboreactoare. Sania porni ca o rachetă spaţială, dar după un scurt zbor peste lacurile finlandeze făcu o primă escală la Uppsala, în Suedia.

Acolo îşi avea sediul o multinaţională farmaceutică, care îi dărui cu mult drag Moşului, pentru copiii, părinţii şi bunicii care îl aşteptau globuri albe pline cu antibiotice şi globuri roşii pline cu sânge preparat pentru transfuzii. Apoi zbură la Copenhaga, în Danemarca, la o altă gigantică multinaţională, unde primi globuri verzi pline cu bere Tuborg de cea mai bună calitate, cu urări de sănătate pentru cei care o vor savura. 

Traversă apoi Marea Baltică, făcând o escală la Lübeck, în Germania. La o multinaţională? Nu, la una familială: Niederegger. Producător de marţipan din tată în fiu, de 211 ani, acum în a opta generaţie, fiecare dintre acestea dându-şi toată sârguinţă să facă clienţii şi mai fericiţi. Din cele 30 de tone de marţipan produse în acea zi îi puseră Moşului în sanie, din toată inima, o grămadă de globuleţe în nenumărate culori, din toate cele 30 de specialităţi. GPS-ul finlandez îl dirijă apoi spre Bavaria, cu aterizare în centrul Münchenului.

De la cârnăţăria unde Moser Sepp inventase, în 1857, cârnaţii albi primi de la descendenţii acestuia şiruri întregi de asemenea delicatese. De peste drum, de la covrigăria Rischart, aflată acum în a cincea generaţie de brutari veniră nişte nepoate frumoase, sănătoase şi blonde cu coşuri întregi de covrigi bavarezi, minunaţi la cârnaţi. 

Apoi Moşul trecu pe la Salzburg, în Austria, unde confiserul Fürst îi dărui, bucurându-se el însuşi pentru cei pe care îi vor încânta, sute de globuleţe aurii de pe care îl fixau ochii lui Mozart. Următoarea escală fu la Budapesta, la pălincăria lui Zwack, jumate familială, jumătate multinaţională. Dar înainte să încarce globurile galbene cu palinca de care flăcăii nu vroiau să facă economie, Moş Crăciun se mai gândi odată.

„Crăciune, dacă zbori cu asta peste Maramureşul lui Zetea, ăia dau telefon la oltenii de la Deveselu, care o să-ţi împungă nişte săgeţi din alea americane pleznitoare în sanie.  Aşa că prefer globurile maronii, pline cu Unicum, zeama aia de ierburi – ce, nu e la fel de tare că pălinca?“

După puţin timp, Moşul trecu la  zbor lin, întâi peste Crişana, apoi prin Maramureş, Bucovina şi Moldova până în Dobrogea. Peste tot, copiii şi oamenii umblau cu colinda din casă în casă, cântând „Domn, Domn să-nălţam“, „O, ce veste minunată“, Florile dalbe“… Moşul lansa din sania lui cerească globurile colorate primite pentru ei toţi în dar de la multinaţionale şi străfamiliale, globuri care aterizau lin, ca nişte baloane de săpun, împodobind o mulţime de brăduţi, spre marea bucurie generală. 

Apoi trecu Dunărea. Cu sania uşurată lua curs spre o mare fabrică de ciocolată – nici multinaţională, nici străfamilială, da´ de unde! Foarte naţională şi în special curat statală. Într-adevăr, şi destul de multifamilială: directorul general era naşul cuscrului unui mare Ales al Poporului, ingineră şefă, fără diplomă de inginerie, dar cu dreptul (la fel de lung ca stângul), era pipiţa unui demnitar care avea ceva cu legile, dar în dublu sens, unele le încălca, altele le făcea.

Portarul era tatăl unui tinerel ministru, contabila şefă soacra unui bişniţar condamnat, dar cu mare influenţă în cercuri politice. Muncitorii şi muncitoarele erau taţi şi mame de copii mai sărăcăcios îmbrăcaţi, dar bine educaţi. Moşul ateriză în mijlocul curţii, văzând însă, din zbor, cum doi tipi săreau gardul cu nişte rucsaci plini, în timp ce portarul luă un teanc de bani de la şoferul cam tuciuriu al unei dubiţe. Un teleleu în halat albastru plin de pete de grăsime, care tocmai trecea prin curte o luă val vârtej spre Moş Crăciun şi se răţoi la el:

„Ce cauţi bă aici, vrei să şterpeleşti ciocolată, şmechere!“ „Eu, scuzaţi, am de făcut nişte daruri…“. „Ce daruri bă, dacă ai şi tu nişte lovele, poate ne înţelegem!“

În timpul ăsta se ivi pipita, care ajunsese cu propria formaţie literară la cărţile de poveşti, din care îl ştia pe Moş Crăciun. Zbieră la teleleu:

„Ba hahaleră pocită, iar vrei şpagă, piei din ochii mei, nemernicule, că te dau…“ „Unde mă dai, fă paraşută?“

Teleleul era fiul unui mare mahăr pe la paraşutişti, aşa că pipiţa nu prea avea pe unde să-l dea. Dar hahalera îşi luă repede tălpăşiţa. Pipiţa îl sună pe directorul general, care ordonă încărcarea saniei cu ciocolată cu rom, în calupuri cât cărămizile, neînvelite în staniol sau în hârtie, stivuite în lădiţe cu spaţii mari între scândurile de lemn încă umed. Umplură sania ochi, ce, era pe banii lor? De data asta, Moş Crăciun o luă direct spre Capitală.

Undeva, după un oraş de talie medie începea, aşa, de mai încolo, netam-nesam o autostradă, care trecea după o distanţă relativ scurtă foarte, foarte razant pe lângă un aeroport internaţional de care nu era legată în nici un fel, oprindu-se tot aşa, hodoronc-tronc mult înaintea Capitalei.  Bine, se oprea în centura, una ca a lui Asterix pe burta lui Obelix. Moşul începu să strănute, gâdilat la nări de fumul  dens emanat de la sol, renii strănutau şi ei. 

Şi uite aşa nu observară că nu erau în al nouălea cer, ci în fata zidului de la al nouălea etaj al Piramidei Marilor Aleşi. Trecură prin zid şi prin nişte birouri pline de munţi de hârtii, aterizând pe o mare cupolă, cu ochiuri de sticlă verzi şi albastre, la fel ca pe acoperişul Moşului din Skalluvaara, montate într-un corset semisferic de alamă. 

Sania lui Moş Crăciun traversa şi cupola, fără să provoace nici o stricăciune, nu uitaţi că spiriduşii erau, de fapt, transportori minusculi de raze electromagnetice, care străpung orice obstacol fără să-i provoace daune. 

Renii erau şi ei, în fond, o încrengătură de spiriduşi. Moş Crăciun? El era modelat din snopi de raze galbene de soare, sania din fibre din raze de lună. Moş Crăciun opri sania în aer, direct sub cupola impunătoarei Săli a Marilor Aleşi. În acea sacrosantă ambianţă, Aleşii tocmai pârleau repede nişte legi, aşa, în ajun, ca la pomana porcului. Calupurile de ciocolată cu rom din lădiţele de lemn de pe sania Moşului deveniseră lichide. Moş Crăciun porni atunci să se învârtă cu sania pe sub cupolă, că în manejul unui circ. Ciocolată începu să curgă în şiroaie groase, vâscoase.

Un Ales tocmai vorbea de la Înalta Tribună despre nişte praguri de infracţiune, când un şuvoi de ciocolată îi glazură măciulia microfonului, pe care Alesul o vârî imediat în gură. Alt Ales, în prima bancă, ţinea inelarul stâng în dreptul feselor unei doamne care o luase spre tribună, fese pe care el le vedea dezgolite de orice. Cu dreapta omul făcea poze cu smartphone-ul, poze pe care voia să le vândă pe vreo pagină pornografică pe internet. Un şuvoi de ciocolată îi glazură şi lui telefonul, pe care ahtiatul începu să-l roadă printre balele provocate de fese. 

Unul mai prin banca a treia numără pe sub pupitru nişte taleri de aur, care deveniră repede de ciocolată. Omul îi băgă în gură pe toţi odată, ştiind el de ce. O duduie duduind de impacienţă, provocată de nu ştiu ce impertinenţă, agită pe sus nişte coale de hârtie, care deveniră napolitane subţiri, ronţăite cu poftă de respectiva impacientată. 

Pe marele perete din spatele tribunei apăru deodată Împuşcatul, zăcând în iarbă, cu ochii deschişi, din care ţâşniră spre sală două şuvoaie puternice de sânge. Aleşii se îngroziră şi începură să alerge spre uşile mari de stejar, care nu mai aveau clanţe, pentru că tot ei le furaseră. Uşile erau însă şi ferecate. Moş Crăciun filma de sub cupolă cu o cameră high-tech de la multinaţionala cu sediul în Finlanda lui memorabila scenă, râzând în hohote care zgâlţâiau vitraliile verzi şi albastre.

Frica de Împuşcat era una, ciocolata cu rom, alta. Aşa zisa ciocolată de fabrică naţionalizată, statală şi multifamilială nu prea conţinea deloc cacao, pe aia o vindea pipiţa la negru cu ocaua, romul îl vindea directorul la rromi. Zahăr? Păi contabila ce să fure? Şi atunci, ce era? Dextroză nu, fructoză ioc. Nu, drăguţilor, era fecaloză parfumată şi pasteurizată. Adicăcăcă… 

Aleşii se ţineau de burţi. Unii încercau să-şi mai dea pantalonii jos, alţii nu mai apucau, dar independent de procedeu fu generată o reciclare generală a fecalozei, care numa´ parfumată nu mai era. Şi uite aşa începu să crească nivelul în sală. Nu al Aleşilor, ci al fecalozei. Moş Crăciun râdea cum nu mai râsese niciodată în viaţa lui veşnică. Renii se întoarseră pe verticală şi îşi transformară turboreactoarele în nişte zgomotoase flatulatoare, care agitară puternic toate straturile de cremă de jos.

Într-o clasă de şcoală prin care mişunau gândacii şi şobolanii, pe undeva prin Moldova, copiii vedeau scenă, transmisă în direct de Moş Crăciun, pe toată suprafaţa tavanului scorojit. Şi râdeau, râdeau aşa de frumos, râdeau de mama focului, în ciuda zbieretelor înfiorătoare ale învăţătoarei isterice, care îi tot făcea tâmpiţi, animale şi avortoni. 

Într-un spital din capitală, un tânăr cu piciorul rupt şi o băbuţă cu febră, care zăceau împreună într-un pat de fier ruginit pe un culoar, se cutremurau de un râs sănătos, savurând proiecţia de pe tavan şi dând noroc cu ceştile cu smalţul spart, ce dacă ceaiul era execrabil, nuuu, era ceai cu rom, ba era chiar rom, rom de-a binelea.

Băbuţa începu să cânte încet, pe patul ei de pe culoarul spitalului din Capitală, iar copiii din clasa din Moldova începură să-i ţină isonul ca nişte clopoţei:

„Moş Crăciun, noi te-am ruga să mai vii odata-ncoa`, vino mâine, şi poimâine, iar Aleşii cei făloşi, mulţi corupţi şi odioşi, şi la bot aşa scârboşi, uite-i, na, la fund spumoşi, tot în crema lor să şază, de azi pan´ la bobotează!
Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite