Momente nemaivăzute la Opera Naţională

„Traviata” la deschiderea stagiunii a Operei Naţionale Bucureşti

Orice deschidere de stagiune şi mai ales cu o nouă producţie constituie un real punct de atracţie pentru melomani şi chiar pentru lumea mondenă, aşa încât era de aşteptat ca afluenţa de public să fie deosebită la Opera Naţională Bucureşti, curiozitatea fiind amplificată şi de multele „istorii” (văzute sau nu) referitoare la renovarea clădirii.

Într-adevăr, faţada este acum albă (e bine că s-a înlăturat acel verzui oribil „realizat” la precedenta „reparare”), la intrarea în hol şi în foyer albul orbitor al marmurei „ia ochii”, oaspeţii păşesc pe (evident) un covor roşu (slava Domnului că a dispărut mocheta verde!), pătrunzând în sala unde scaunele au fost retapiţate în roşu, iar parchetul arată bine (să sperăm că nu vor aluneca doamnele ce poartă pantofi cu toc, aşa cum s-a petrecut într-o similară experienţă anterioară); în schimb, în loji a dispărut eleganţa şi ambianţa primitoare, pentru că lemnul (sau melamină sau pal sau...) de culoare maronie a invadat şi pereţii şi tavanul şi partea din faţă, unde bara fină este acum învelită în plastic, colonetele crem, ornamentate discret în auriu, păstrate „în original”, rămânând astfel stinghere; şi uşile prin care se intră la parter sau în loji, până de curând din lemn masiv frumos ornat, ca în orice teatru de tradiţie, au acelaşi aspect neatractiv, ca într-un banal ghişeu, nu mai sunt draperii decât în foyer, aşa că în interior totul mi s-a părut rece, fără personalitate şi oricum peretele maro, ancadramentul crem, roşul scaunelor şi culoarea bordo a cortinei nu se mariază în niciun fel. Cu siguranţă s-a dorit o îmbunătăţire a acusticii, deficitară dintotdeauna, catifeaua absorbind sunetul, în timp ce lemnul rezonează cumva; pare că într-adevăr sonoritatea este, poate, mai percutantă, dar de asemenea lipsită de căldură, uşor „sticloasă”, pe lângă un fel de (uşor) halou.

Din fericire s-au înlăturat termopanele de la etaj, foyer-ul a redevenit un loc ideal pentru o cupă de şampanie sau pentru veşminte de seară, postere din noua producţie, ce par decupate din filme din veacul trecut, decorează pereţii în partea superioară, iar pe culoare sunt fotografii din spectacol; cel puţin la primele două reprezentaţii nu exista însă nicio banchetă sau măcar un scaun pe care, în pauză, să se poată aşeza spectatorii, după cum nu am mai văzut nicio oglindă - sper că ulterior vor fi (re)puse la locul lor -, finisajul şi curăţenia s-au făcut în grabă, frigul teribil din sală şi din scenă (afectând şi vocile şi instrumentele muzicale) fiind, probabil, cauzat şi de faptul că întreaga zi uşile au fost deschise pentru a se mai usca pereţii, vopseaua etc., pentru a se înlătura praful sufocant. În cuvântul rostit înainte de spectacol, directorul general Ioan-Răzvan Dincă a afirmat că doreşte să descoperim şi ce este în spatele cortinei - nu cred că ar fi o idee inspirată... Toată lumea ştie că într-o clădire de patrimoniu, chiar dacă se modernizează sistemele tehnice, nu se permite, conform (şi) legilor internaţionale, modificarea structurilor de vreun fel (spre exemplu şi Teatrul „La Fenice” din Veneţia şi „Liceu” din Barcelona şi Scala din Milano s-au refăcut şi modernizat, păstrând însă nealterate imaginea şi toate detaliile de construcţie, pictură, ornamente, culori etc., aşa cum, în trecutele decenii, s-au refăcut din ruine, şi pe baza fotografiilor de epocă,  Staatsoper de la Viena sau de la Berlin, Semper Oper din Dresda...). Incredibil, „cineva” a dat aprobările cerute şi, după cum nota Florin Ghioca în „adevărul.ro” din 30 octombrie, însuşi managerul a declarat că „fosa a fost dărâmată şi returnată (!) apoi, sub o altă formă, s-au schimbat în mare măsură finisajele sălii, s-a schimbat suprafaţa podelei care era mochetată cu parchet masiv, de bună calitate. Am schimbat, de asemenea, finisajele lojelor”, articolul precizând că Opera se află „pe lista monumentelor istorice din Capitală şi devenită în timp un adevărat simbol al culturii şi artelor”...

Din păcate, în... prelungirea ideii de modificare sau „reconsiderare” a patrimoniului, reparaţiile au „prilejuit” aruncarea efectivă a arhivei Operei şi chiar a costumelor soliştilor (unii le-au şi fotografiat la ghenă sau în moloz...), muzeul - aşa desuet cum era - nu mai există demult, deci toată istoria de aproape 100 de ani a teatrului a fost aruncată, la propriu, la gunoi, distrugerea documentelor şi a reperelor de altădată fiind ireparabilă. Se ştie că orice teatru păstrează cu sfinţenie tot ceea ce reprezintă strălucirea sa artistică de-a lungul vremii - dar şi de această dată... la noi istoria începe azi...

Pentru cine intră acum în sala Operei, impactul este puternic prin aspectul strălucitor, inundat de lumină şi de „curat” - păcat doar că s-a făcut... curăţenie generală... Este un aspect ştiut doar de unii, ignorat de alţii - prioritar rămâne faptul că la inaugurarea Operei renovate şi a stagiunii ce se deschide cu un titlu celebru într-o montare nouă, au asistat nume grele din politică sau din viaţa culturală de ieri şi de azi sau din lumea mondenă, deşi bănuiesc că multe invitaţii nu au fost onorate, pentru că lojile şi (prea) multe scaune de la parter erau neocupate în primul act, sala devenind apoi plină poate pentru că întârziaţii şi-au ocupat locurile, poate pentru că au coborât cei de la balcon. Numai că în seara următoare era dezolant să vezi lojile şi mai goale, pe lângă numeroasele locuri libere din stal şi de la balcon - important (pentru unii) era acel... „sold out”...  

Momentele-eveniment au adus şi situaţii fără precedent probabil în lume - în seara premierei, foarte tânărul dirijor englez Alexander Prior a urcat în fosă şi... a coborât imediat, câteva clipe mai târziu am văzut pupitrul dirijoral clătinându-se şi... dispărând, mult mai târziu o voce din „off” a anunţat că o problemă tehnică amână începutul spectacolului, s-a înlocuit pupitrul care nu-i plăcuse oaspetelui (în ziua precedentă fusese o repetiţie generală - oare ce pupitru utilizase?...), iar după 25 de minute a revenit, îmbrăcat în tricou negru cu... mâneci scurte, ulterior apelând la o cămaşă neagră, probabil din cauza frigului... Dar în seara următoare, tot el ne-a oferit o altă surpriză nemaivăzută - purta pe cap o şapcă aşezată cu cozorocul la spate, motivând, se pare, că... altfel nu-l vedea orchestra!!... Oricum, la sosirea în fosă publicul nu l-a aplaudat - ceea ce, de asemenea, cred că este „unicat” -, iar o voce (auzită clar de public) a cerut instrumentiştilor să se ridice în picioare pentru a-l saluta... După două acte, şi-a scos şapca - poate se încălzise... 

În ce priveşte punerea în scenă, s-a precizat că acţiunea a fost „transferată” în anii `50, dar nimic nu aminteşte acea perioadă, totul petrecându-se mai curând în zilele noastre; decorul are o bază unică - podeaua în jocuri de forme geometrice în ocru-cafeniu şi peretele alcătuit din panouri dispuse asimetric, în culori şi cu ornamente ce sugerează interioare luxoase, dar aproape identice, ca şi cum totul s-ar derula în camere diferite din aceeaşi clădire; în actul I, peretele (aproape) în semicerc este completat cu o scară interioară (pe care intră şi ies „invitaţii”, deci... petrecerea are loc la subsol?!?), candelabre opulente, un bar şi câteva canapele şi scaune cochete, acestea regăsindu-se parţial şi în actul următor, în care doar intrarea dinspre grădină, în sticlă, sugerează eventual locuinţa „de la ţară”, apoi, în actul III, în salonul Florei, acel perete, plasat pe diagonală, mult mai aproape de rampă, reduce spaţiul de mişcare, adăugându-se o masă de joc şi o alta pe care coristele dansează, dezbracă un bărbat etc., pentru ca în tabloul final decorul să rămână neschimbat, încadrând însă patul din camera Violetei.

În primele acte lumina este caldă, creând o anume intimitate agreabilă, la bal devine mai scăzută, subliniind tonurile de roşu aprins, iar în ultima scenă un semi-obscur cu spot doar pe acel pat unde se stinge eroina (lighting design Paul Hackenmueller). Totul arată somptuos, elegant şi, desigur, place ochiului fără pretenţii de logică sau motivaţie. Costumele sunt destul de amalgamate, trecând de la smokinguri şi rochii de seară prioritar în tonuri de verde la pantalonul modern şi bluza albă a Violetei, cămaşa albă, cu pantalon maro de stradă şi pulover la Alfredo, dar pardesiu, pălărie şi costum cenuşiu pentru Germont (subliniind poate contrastul între generaţii, între modern şi... conservator), de la rochiile evazate şi elegante ale Anninei (deloc servitoarea Violetei, ci mai curând secretară şi prietenă) la costumul negru sau roşu (cu un fel de joben), ca de călărie, al Florei şi la rochiile (de asemenea) cu mult roşu şi negru, în croieli extravagante (corsaje decoltate şi strâmte, fuste înfoiate ca la balet sau „spaniole”, lungi sau scurte, Baronul apărând în uniformă militară), iar în ultima secvenţă clasica şi alba cămaşă de noapte a protagonistei şi costume neutre pentru cei ce o înconjoară (scenografia Gary McCann).

Regizorul britanic Paul Curran a dorit să trateze „mai altfel” celebra poveste de dragoste, posibil să se petreacă oricând, dar nu e prea clar de ce boală suferă Violeta (căreia, pe muzica Preludiului, Doctorul Grenvile îi pune perfuzii, în timp ce Annina o machiază), pentru că leşină în primul act, apoi tuşeşte discret în actul II şi... gata; în tabloul final, prima solistă avea părul despletit, iar cea de a doua şi-a acoperit capul cu un posibil batic alb, care sugera cu totul altceva... Nu ştiu dacă a fost sau nu o opţiune personală, deloc singulară, pentru că, spre exemplu, un Alfredo a purtat puloverul lejer pe spate, iar altul l-a îmbrăcat, în actul III o Violeta a îngenunchiat lângă iubitul bătut, alta a rămas în picioare, doar privindu-l... Oricum, şi „libertăţile” regizorale abundă, pentru că, deşi Marie Duplessis (care l-a inspirat pe Dumas-fiul) era „dama cu camelii”, tânăra îi oferă lui Alfredo o... garoafă roşie (pierdută pe jos în prima seară); în celebrul Brindisi, acesta stă cu spatele la Violeta şi... nu are în mână un pahar de şampanie, chiar dacă la un toast ar fi obligatoriu, în timp ce coristele îşi mişcă mâinile graţios, ca în.... „lacul lebedelor”... (?!?) De ce era nevoie ca Gaston să revină în scenă cu pantalonii căzuţi, târât de două june, sincer nu am prea înţeles...

Nu mai contează că eroina îşi cântă sentimentele (aria din actul I) pe când chelnerii strâng sticle şi pahare la bar... La fel de ciudată este, în actul II, prezenţa unor muncitori care, la indicaţia lui Giuseppe, scot din cameră (posibile) tablouri ambalate şi sfeşnice-candelabre, marcând astfel intenţia exprimată de Violeta de a-şi vinde toată averea, chiar dacă ideea se pierde „pe drum” din moment ce ea îşi păstrează (cel puţin) palatul parizian deci... În confruntarea cu Germont îl bruschează, îi atinge faţa vehement, apoi îi cade în braţe „ca o fiică”, replicile ei tragice pierzându-şi astfel din încărcătura tensionată, cei doi despărţindu-se cu o strângere de mână ca şi cum încheiaseră o afacere...

La balul găzduit de Flora se doreşte a fi o orgie, baletul este înlocuit de dansul bine realizat al unor corişti (cu... ochelari de soare) ce reprezintă toreadorul sau... „taurii” din arenă, cărora „matadorul” le „rupe gâtul”, iar femeile îi lasă cu bustul gol şi îi călăresc (ei târându-se „în patru labe”...); totul ar merge şi aşa dacă acele „femei uşoare” nu ar alcătui un grup compact care, în loc să se mişte conform atmosferei, ridică şi leagănă braţele simultan, ca la grădiniţă, apoi rămân în stop-cadru (şir indian) privind către Violeta acuzată şi jignită de Alfredo, pentru ca apoi ansamblul să se repeadă asupra lui lovindu-l cu picioarele ca pedeapsă - ba chiar, pentru veridicitate, tânărului blamat îi curge sânge şi se mânjeşte pe faţă şi cămaşă, luat de guler de Germont-tatăl şi aruncat afară ca o momâie. De altfel, nu ştiu de ce înfocatul îndrăgostit este gândit ca un personaj total lipsit de personalitate, incapabil să reacţioneze ca un adevărat bărbat nici când o îmbrăţişează pe Violeta (în duetul din actul II stă inert, ţinându-şi partenera într-o poziţie hilară, nefirească, aşteptând ca ea să-şi termine declaraţia disperată de dragoste), nici în duetul cu tatăl său, apoteoza ridicolului fiind modul în care, în ultimul tablou, apare indiferent în camera Violetei, se urcă în genunchi pe patul unde se stinge aceasta şi cântă sensibilul duet tot într-o îmbrăţişare de convenienţă. Ce să mai spun despre faptul că Annina îi strecoară în mână protagonistei scrisoarea pe care aceasta oricum o „recită” pe dinafară (partitura menţionează că Violeta o îndepărtează pe Annina tocmai ca să recitească epistola ascunsă cu grijă...) şi tot ea îi dă lui Alfredo medalionul, chiar dacă Violeta îi spune clar iubitului „ia acest portret al meu” - de ce să i-l dea servitoarea-secretară care dă impresia că regizează totul?!...

Prima distribuţie a alăturat, în rolurile principale, solişti români care - coincidenţă sau nu - au fost angajaţi sau colaboratori ai teatrului în urmă cu câţiva ani, activând acum mai mult în străinătate. Soprana Aurelia Florian, extrem de promovată pe atunci dar deloc convingătoare, a constituit o reală surpriză, progresele sale vocale fiind remarcabile (după plecarea de la ONB a studiat, în Italia, cu vestita Raina Kabaivanska), glasul, deşi nu foarte amplu, împlinindu-se, egal în registre,  rezolvându-şi carenţele de respiraţie, cântând acoperit, cu o frazare şi un legato frumos, întreaga sa evoluţie fiind atent pusă la punct, beneficiind şi de o prezenţă scenică suplă şi plăcută, rămânând însă (sau încă?...) destul de cerebrală, interpretarea corectă neavând capacitatea de a transmite stări şi trăiri ardente, dramatice şi, în principiu, emoţionante.

Soprana Aurelia Florian şi baritonul Ionuţ Pascu

Partener de scenă i-a fost tenorul Ionuţ Hotea, al cărui timbru calitativ, (cam prea) liric, precum şi datele naturale sau acutul sigur au asigurat o parcurgere onestă a partiturii, dar fie a fost insuficient ca penetranţă, fie a forţat („împins”) determinând şi intonaţia „mai sus” (ceea ce s-a observat şi la soprană în câteva secvenţe) şi cântul prioritar în forte, total lipsit de expresivitate, de implicare, extrem de degajat (superficial) ca joc, decorativ şi mulţumit de sine.

În rolul Germont, baritonul Ionuţ Pascu a adus, pe lângă glasul generos, condus cu eleganţă în buna manieră verdiană (dovedind că problemele în emisie şi acut s-au remediat în mare măsură), şi o interpretare nuanţată, reliefând sensul textului, adecvând jocul de scenă la situaţiile diverse, construind un personaj credibil şi unitar, poate cel mai reuşit ca abordare sub toate aspectele. Tenorul Andrei Lazăr (Gaston) s-a remarcat chiar şi în scurtele intervenţii din actul I, vocea sa fiind mult mai „auzibilă” decât cea a lui Ionuţ Hotea, mezzosoprana Sidonia Nica a creionat o cochetă Flora, baritonul Vasile Chişiu a fost un Baron Duphol corect şi rigid, baritonul Daniel Filipescu a susţinut cu acurateţe rolul Marchizului d`Obigny, restul distribuţiei regăsindu-se şi în spectacolul din seara următoare - soprana Cristina Eremia (Annina), bas-baritonul Iustinian Zetea (Doctorul), tenorul Florian Ioniţă (Giuseppe), Alin Mânzat (Comisionarul), Adrian Ionescu (Servitorul Florei).

Dirijorul Alexander Prior a condus cu o gestică în general stereotipă, tactând cu ambele mâini în sus şi în jos, încercând să coordoneze relaţia fosă-scenă, decalajele flagrante de la premieră reducându-se totuşi în cea de a doua reprezentaţie care, în ansamblu, a fost însă mult mai modestă ca realizare; pentru că soprana canadiană Siphiwe McKenzie a etalat o voce plină, bogată, dar cu un tremolo dezagreabil, ca şi unele accente agresive „de expresie”, fără a mai vorbi de faptul că era corpolentă, foarte... sănătoasă, teribil de dezavantajată (şi) de pantalonii din actul II, tenorul Lucian Corchiş a cântat, ca de obicei, ezitant, cu diferenţe mari în emisie şi acut strangulat, potrivindu-se însă perfect cu viziunea regizorală a unui Alfredo incert, imatur şi fără substanţă. În schimb, baritonul Iordache Basalic a demonstrat, în Germont, o îmbucurătoare revenire de formă vocală, cântând totuşi cu precauţie, glasul său, deşi mai stins ca altădată, sunând frumos, atent corelat cu jocul personajului inflexibil şi rece, în timp ce Valentin Racoveanu a fost corect în Gaston, Sorana Negrea a încercat să convingă în Flora, iar Daniel Pop a rămas destul de şters în Baronul Douphol.

Corul, supus la tot felul de încercări scenice, a fost din nou la înălţime (pregătit, de o viaţă, de incredibilul maestru Stelian Olariu), orchestra s-a conformat tempo-urilor prea lente sau extrem de rapide, oricum fluctuante, impuse de dirijor, sunând însă prea tare (unii au motivat acea intensitate prin modificarea fosei şi a „lemnăriei” pentru acustică), dar în limitele corectitudinii.

Deşi în sală erau mulţi spectatori „de conjunctură”, deloc familiarizaţi cu genul operei, am remarcat reacţia diferenţiată faţă de fiecare solist, intuind, simţind calitatea sau neîmplinirile acestora, aşa încât parte dintre arii şi duete au rămas fără aplauze, prea puţine au stârnit câteva strigăte de „bravo”; la final, în special în prima seară, ovaţiile au izbucnit furtunos la apariţia interpreţilor principali, bucurându-se de o primire călduroasă şi echipa care a semnat montarea - pentru că imaginea arată bine, aspect pe care s-a şi mizat - restul mai contează?...

Mai ales după cel de al doilea spectacol, mulţi s-au întrebat însă, cu amărăciune (unii naivi chiar cu... nedumerire...) de ce este preferată (chiar şi pentru repetiţii) o solistă de peste Ocean, cu glas neinteresant şi dimensiuni corporale excesive, în timp ce teatrul are cel puţin 3 soprane care cântă infinit mai bine, dar pentru soliştii „casei” se aplică alte standarde valorice, raportate la cerinţele podiumului de modă, nicidecum ale scenei de operă; culmea este că şi în trecuta stagiune am avut parte de tenori supraponderali şi fără voce, invitaţi fără rezerve, pe când dacă este vorba despre angajaţi...

Trebuie remarcat şi faptul că, totuşi, direcţiunea a trimis invitaţii (şi) soliştilor noştri care au evoluat în spectacol, textul respectiv fiind, ca şi multe alte aspecte, fără precedent - „vă urez sincere felicitări pentru munca depusă şi sper că frumosul rezultat al acestui efort susţinut va avea parte de aplauzele cât mai călduroase ale publicului, cu ocazia premierei spectacolului La traviata.

Îmi face de asemenea plăcere să vă invit, în Foyerul galben, după încheierea spectacolului, pentru a ciocni o cupă de şampanie. Cu sprijinul PRIVILEG catering”, semnat Răzvan-Ioan Dincă, director general...