Marele inchizitor Gabriel Liiceanu şi bufonul Radu Beligan

Mi-a fost dat să citesc, seara trecută, pe unul din cele mai elitiste situri autohtone, un text patetic si prolix. O reacţie tardivă şi futilă, în opinia mea, a filozofului Liiceanu faţă de sprijinul public acordat candidatului Ponta de către actorul Beligan. Este, desigur, unul din multele şi convingătoarele articole „anti-Ponta" pe care le întâlnim la tot pasul...

„La tot pasul" făcut doar de către unii dintre noi...„Convingător", pentru cine? Aceasta e marea problemă, nu conţinutul enormului „rechizitoriu" (corect, în esenţă): nimeni dintre cei care l-ar vota pe Ponta nici măcar nu se „apropie" de vreun articol scris de Dl. Liiceanu sau de situri din acea „familie"! Aşadar,„cui prodest" o astfel de "îngropare de viu" a unui om de 95 de ani (!), aflat oricum cu un picior în groapă?! Nu e suficientă doza de venin pe care o ingurgităm oricum, zilnic?! 

La ce bun atâta timp şi energie consumate de respectabilul autor, pentru a ne spune de fapt nimic (nou), adică ce ştiam cu toţii (cei de o anumită vârstă, cel puţin), şi anume că Radu Beligan e un maestru al oportunismului, un caracter dubios, un actor politruc, un nesătul veşnic ahitiat după privilegii şi onoruri, din afara profesiei sale?! Ce să ne aşteptăm de la acest veritabil bufon moral, care i-a pupat în fund pe toţi liderii politici pe care i-a întâlnit în extrem de lunga sa carieră (inclusiv pe Iliescu)?! 

Care e finalitatea aceastei imense "psihanalize filozofice", ce morală să ne rămână după „dostoievskianul" articol?! Da, e clar şi de-a dreptul banal, Radu Beligan poate ca e un mare actor, "de gustibus non est disputandum" (mie mi-a placut în anumite roluri, în altele nu m-a impresionat), dar chiar şi aşa de-ar fi, acest lucru nu garantează absolut nimic în privinţa atitudinii sale civico-politice! 

Niciodată, nicăieri, în niciun domeniu, talentul nu presupune neaparat un caracter direct proporţional. Nici când e geniu. Există în cultura şi istoria românească şi universală nenumărate exemple, mult mai grave decât "cazul Beligan", prin anvergura şi influenţa lor, de mari intelectuali "trădători" ai cauzei democraţiei liberale. Lista e nesfârşită, dar haideţi să ne gândim doar la celebrul scriitor columbian Gabriel Garcia Marquez, care a fost un castrist militant, necontenit, din anii '60 şi până la moarte, fără să aibă niciun interes (aparent)! ( Pe acelaşi site se poate citi un remarcabil articol, mai vechi, ce argumentează convingător această întristătoare afirmaţie...)

Dl. Liiceanu are multă energie (aproape ca dl. Beligan, care e cu doar 23 de ani mai bătrân, să le dea Dumnezeu sănătate amândurora!) şi uimitor de mult timp liber. Are însă şi un egoism pe măsura, pentru că altminteri nu-mi pot explica de ce ne împărtăşeşte cu atâta precupeţire perplexităţile şi "basmele" sale (despre democraţie, într-un alt recent şi enorm articol...).

În romanul "Fraţii Karamazov", după cum genial ne explică tot dl. Liiceanu, într-un memorabil text, Marele Inchizitor, un bătrânel cam de vârsta d-lui Beligan, e "salvat" de Iisus printr-un sărut —taman —pe gură...(chiar dacă, aparent, cel salvat e Iisus, pe care Marele Inchizitor îl eliberează...)...Dl. Liiceanu, dacă nu i-ar plăcea teribil în ultima vreme să joace rolul de inchizitor, ar putea face —cu autoritatea sa morală şi intelectuală, şi păstrând proporţiile — cam acelaşi lucru... 

Postfaţă

Doresc să adaug câteva chestiuni:

1. Referitor la articol, este expresia deznădejdii mele faţă de un Liiceanu bătrân si activist politic. Mi-e prea drag "celălalt" Liiceanu, ca să nu spun aceste lucruri. Ceea ce-i reproşez eu, în "speţa Beligan", e că şi-a ales greşit subiectul criticii sale devastatoare, şi nu mă refer aici la vârsta d-lui Beligan, ci la calitatea lui, aceea de "biet" actor, un om de la care nimeni nu se aştepta de fapt la nimic, bun sau rău. Un actor, oricât de bun ar fi, nu este un formator de opinie, cum este dl. Liiceanu, de exemplu! Necerându-i-se —musai — o conştiinţa, nici n-are ce vinde sau perverti. Există în viaţa noastră, a românilor, prezentă şi trecută, personaje cu adevărat infame, care ne-au stricat şi ne strică ţara, ne otrăvesc sufletul şi ne sucesc mintea, şi pe care putea (şi ar fi trebuit) să-şi revarse dl. Liiceanu frustrările de campanie... Nu vreau sa dau exemple. Sunt prea multe...

2. Referitor la ultimul articol al d-lui Pleşu, pe care l-am citit după ce mi-am publicat articolaşul, achiesez şi eu, de pe poziţia mea măruntă, la dorinţa domniei sale, adresată "Adevărului", de a nu mai permite postări anonime. După cum spuneam, ne ajunge (tuturor) pelinul pe care-l înghiţim volens-nolens, clipă de clipă...