Marea integrare electorală

În ultimele săptămâni, m-am aflat într-un proces continuu de observare a discursului public intern din România, în special pe marginea a ceea ce au avut de comunicat atât politicienii, cât şi actorii din societatea civilă (mass-media, organizaţiile non-guvernamentale) despre campania electorală şi alegerile prezidenţiale.

Spre deosebire de alegerile prezidenţiale trecute, tema relaţiilor cu Republica Moldova a fost abordată mult mai des, deşi nu neapărat în mod special. Variind pe o scală a opţiunilor politice, a existat un consens printre toţi candidaţii în privinţa susţinerii care trebuie acordată Chişinăului pentru a reuşi să se integreze, în timp, în Uniunea Europeană. Integrarea europeană a Republicii Moldova este văzută ca un mijloc, scopul primordial fiind acela de a se reuşi aducerea laolaltă a tuturor românilor într-un spaţiu comun. Chiar şi atunci când s-a vorbit despre o eventuală unificare, destul de arareori, aceasta a fost pusă în cadrele unui proces mai larg, de integrare europeană, şi a fost plasată ca orizont de timp undeva după momentul accederii statului pruto-nistrean la UE.

Ceea ce poate fi menţionat cu o notă pozitivă este permanentizarea temei relaţiei apropiate cu Republica Moldova în cadrul discutării subiectelor de politică externă şi securitate naţională, în perspectiva liniei de acţiune pe care România ar trebui s-o adopte în viitor. Aici meritul îi aparţine, indiscutabil, actualului preşedinte, Traian Băsescu şi echipei acestuia, cei care au bătut monedă din 2005 încoace pe tema relaţiei moldo-române cu succes variabil. Ceea ce trebuie să se înţeleagă este că perioada de zece ani care se încheie acum a fost una a (re)deschiderii drumurilor şi a spargerii gheţii, după mulţi ani în care atât la Chişinău, cât şi la Bucureşti, tema relaţiei bilaterale şi a naturii acesteia era abordată formal şi băgată sub preş. Adevărata miză este perpetuarea şi adâncirea colaborării la toate nivelele – judecând după variaţiile pe care le-au cunoscut, din 1990 încoace, relaţiile dintre cele două maluri de Prut, aceasta nu este o certitudine.

România va deveni, în câţiva ani, principalul partener economic al Republicii Moldova. Acest lucru, însă, nu este o garanţie a creşterii nivelului de apropiere reciprocă. Banii nu au miros, iar ancorarea economică a Chişinăului de Bucureşti în condiţiile păstrării unei atitudini mai curând reci şi refractare faţă de România la nivelul conducerii de stat din Republica Moldova nu va satisface aşteptările celor care îşi doresc reintegrarea celor două spaţii. Nici interconectarea sistemelor energetice şi branşarea la gazul românesc, un proces care mai trebuie finalizat pe teritoriul de la est de Prut, nu va aduce, instantaneu, o unire a celor două state. Asta deoarece, în mod paradoxal, chiar dacă România apare drept cea care le oferă moldovenilor, cu bună credinţă, un viitor alături de ea, muncind ca asta să se întâmple, ea nu va fi percepută niciodată drept „soră mai mare” de moldovenii care au avut deja, şi mai au, experienţa unui „frate mai mare” la est. O schimbare de perspectivă în rândurile moldovenilor în direcţia perceperii României drept „a noastră” nu poate veni decât în urma schimbării modului în care România este percepută în Basarabia: apropiaţi de noi, aproape ca noi, dar, totuşi, altceva. Atunci când spun „românii”, etnicii români din Basarabia, în marea lor majoritate, atribuie semnificaţia „alţii”, la fel cum o fac cu reprezentanţii oricărui altui popor.  

Cum să se facă această schimbare? Printr-o ofensivă imagologică a României în Republica Moldova, o construcţie, în România, a unui spaţiu simbolic în care atât Chişinău, cât şi Bucureşti, Bălţi sau Timişoara, fac parte dintr-un întreg, sunt elemente ale aceleiaşi unităţi. La nivelul societăţii, acolo unde nu pătrund camera de luat vederi şi mijloacelele de informare în masă, există deja asemenea legături. Acestea trebuie observate, evaluate şi integrate într-un singur concept coerent şi asumat de întreaga clasă politică de la Bucureşti. Principalul instrument prin care se poate schimba percepţia alterităţii spre cea a unităţii, la nivelul mentalului colectiv, este mass-media audiovizuală. Am mai scris despre necesitatea existenţei unui post TV unic, cu studiouri în teritoriu, care să facă abstracţie, în diseminarea informaţiilor, de existenţa frontierei pe Prut. Asta pe lângă televiziunea publică din România, care trebuie să-şi deschidă un studiou local la Chişinău. Acest concept coerent de ofensivă imagologică ar putea reprezenta o variantă de interconectare socială a României cu Republica Moldova, prin intermediul instrumentelor soft power.

În condiţiile în care la Bucureşti se vorbeşte despre „datoria faţă de Republica Moldova” şi „relaţia de suflet” (în esenţă, un eufemism pentru a nu se face nimic – ce-i aia suflet? Se vede? Se aude?) şi, în acelaşi timp, despre integrarea europeană a Chişinăului, una care ar putea avea loc la sfântu-aşteaptă, deoarece ţine prea puţin de Bucureşti şi foarte mult de Berlin, Paris, Roma, Madrid, şi alte capitale mari, care resimt o „oboseală a extinderii”, poziţia Bucureştiului este, de fapt, una de menţinere a actualei stări de lucruri şi atât.

Se judecă aproximativ în felul următor: e bine ce-am reuşit să facem în ultimii ani, hai să lăsăm lucrurile să mai evolueze un pic, şi vedem ce facem după. Or, pentru a se reuşi fructificarea progreselor din ultimii ani, procesul de apropiere intraromânească trebuie conştientizat, evaluat, transformat în politici publice şi implementat. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Ar fi cel mai bine dacă motivaţia pentru aceste procese nu ar fi căutată în „datoria” şi o „relaţie de suflet” de factură telenovelistică, ci în necesitatea asigurării securităţii naţionale a României în contextul evoluţiilor din Est. În privinţa Republicii Moldova, România trebuie să înţeleagă că apărarea cea mai bună este atacul. Desigur, în maniera expusă mai sus.

De altfel, se pare că Republica Moldova se apropie de România foarte rapid, cetăţenii români care votează preluând rapid atât opţiunile, cât şi anumite procedee nefaste de votare, încetăţenite în România şi aplicate pe larg în actuala campanie electorală. O fi şi acesta un semn. Cum va fi decodat acesta în următorii ani, rămâne de văzut. Mingea e, în mare măsură, în terenul Bucureştiului, la fel ca întotdeauna. Asta dacă nu cumva, în minţile politicienilor de pe malurile Dâmboviţei, provincia ajunge să ţină la degetul mic capitala.

În minţile politicienilor de la Bonn, un orăşel provincial ajuns capitală provizorie de ţară divizată a reuşit să tracteze, după câteva zeci de ani, şaptsprezece milioane de oameni înapoi în heimat. Cheia rezolvării acestei probleme, dar şi a problemei noastre este aceeaşi: voinţa politică.