Interviu INTERVIU Regizorul Nae Caranfil: „Mi-am dorit un fel de «Once upon a time in Romania»“

Cel mai nou film al lui Nae Caranfil, „Closer to the Moon”, a avut premiera de curînd. Mi-aş dori ca acest interviu să vă convingă să mergeţi să-l vedeţi la cinema. E o dramă romantică jucată de actori străini, surprinzătoare şi impresionantă.

Este „Closer to the Moon” un film românesc? Şi întrebarea mea are legătură, în primul rînd, cu faptul că spectatorii n-or să regăsească în el nimic din mărcile minimalismului Noului Val…

Eu sper că nu regăsirea acestor „mărci“ îi va atrage spre sălile de cinema, ci tocmai absenţa lor. Pe vremuri, am refuzat să adopt „metaforita“ anilor ’90, şi nu mă grăbesc să mă înregimentez nici în minimalismul anilor 2000 (de altfel, ambele denumiri fiind abuzive şi simplificatoare pentru un peisaj totuşi mult mai divers). Cred că nu atributul de „românesc“ este esenţial pentru Closer.

Pe genericele filmelor mele nu scrie „un film românesc“, ci „un film de Nae Caranfil“ – şi acest tip de aserţiune e extrapolabil la toţi cineaştii români. Adevărata patrie a oricărui film e autorul său. Sigur, Noul Val a adoptat o stilistică (inspirată de altfel de mişcarea Dogma 95) şi are meritul de a fi făcut din ea un brand de ţară, prin triumfurile festivaliere binecunoscute. Eu însă prefer să alerg pe culoarul meu, unde atributul de „românesc“ poate fi doar un ingredient printre multe altele.

Am făcut o coproducţie româno-americano-italiano-franco-poloneză. Actorii sînt englezi şi americani. Povestea se petrece în România. Personajele sînt români (şi, în parte, evrei). Scenaristul şi regizorul (adică eu) au semnat contracte în calitate de rezidenţi francezi. Dialogurile sînt în engleză şi cu siguranţă vor da naştere la ceva ifose naţionaliste. Eu sînt bucuros doar că, măcar în propriii mei ochi, acest ghiveci multinaţional a reuşit să rămînă „un film de Nae Caranfil“.

E vorba de un text în limba engleză şi o distribuţie formată în mare parte din străini: Vera Farmiga, Mark Strong, Tim Plester. Cum a fost să lucraţi cu ei? A semănat cu experienţa celorlalte filme? Ce a fost diferit?

În primul rînd, textul n-a fost iniţial în engleză. Scenariul l-am scris în română şi viza un film românesc, pentru actori români. Curînd însă m-am lămurit că finanţarea filmului în această formulă era o utopie. A apărut un producător american şi, împreună, am regîndit totul ca pe o coproducţie internaţională.

Ironia face că precedentul meu film, Restul e tăcere, a fost scris din start în engleză, vizînd o piaţă internaţională, şi a ajuns, aproape 20 de ani mai tîrziu, un film românesc, în limba română, în timp ce Closer to the Moon a parcurs, accidental, traseul opus. Revin.

Lucrul cu actorii, la acest film, a fost o experienţă fantastică. Şcoala actorului britanic e foarte diferită de a noastră, şi chiar de cea europeană în general. Sînt disciplinaţi, au o tehnică şi o anduranţă uluitoare şi sînt, măcar aparent, bine dispuşi. Fără morgă şi fiţe. Vin perfect pregătiţi pe platou şi, după una-două repetiţii, îţi pot juca o întreagă secvenţă fără nici o poticneală, dintr-o bucată. A trebuit să-mi calibrez stilul de filmare la acest tip de performanţă, să trag cadre lungi din mai multe direcţii, evitînd segmentările (cu care mă obişnuiseră în timp atît veşnica penurie de peliculă – aici nu era cazul –, cît şi nestăpînirea perfectă a replicilor de către actori – aici nu era cazul), ca să profit de ei cît mai apăsat, să-i „mulg“ de tot ce puteau să ofere.

Povestea porneşte de la unul dintre cele mai mari jafuri din istoria postbelică a României: cel din 1959, cînd o maşină a Băncii de Stat din România este jefuită de o sumă uriaşă – 1,6 milioane de lei (echivalentul a aproximativ 250.000 de dolari la vremea respectivă). Un grup de bărbaţi înarmaţi şi o femeie fug cu banii. Autorii jafului sînt însă capturaţi în două luni şi constrînşi să filmeze un documentar ce reconstituie jaful secolului şi ancheta.

Citeşte continuarea pe dilemaveche.ro