Interviu cu istoricul şi fostul exilat politic Adrian Niculescu. Amintiri din exilul românesc din Italia

Exilul românesc din Italia deşi nu prea numeros, aşa cum ne precizează istoricul Adrian Niculescu, s-a manifestat public, în  mass-media occidentală, despre situaţia din România, în funcţie de evoluţiile politicii italiene şi, în acelaşi timp, de conjunctura internaţională. Deşi, potrivit istoricului Niculescu, Italia a fost un loc de tranzit şi terenul predilect al colaboraţionismului cu regimul ceauşist.

Mihaela Toader – Bună ziua. Vorbim astăzi cu domnul Adrian Niculescu, istoric şi refugiat politic, profesor la Universitatea Catolică din Milano între anii 1985-1996 şi corespondent al postului de radio „Europa Liberă”, la inceput voluntar si apoi oficial din 1987 şi membru delegat al Asociaţiei domnului arhitect Ştefan Gane, Direcţia Monumentelor şi Siturilor Istorice.

Adrian Niculescu –  Aşa este. Ar mai fi de adăugat şi calitatea de membru al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România din Italia.

Corect. Astă vă legitimează să ne spuneţi câteva cuvinte despre exilaţii români din Italia.

Mihaela Toader şi Adrian Niculescu (2016) FOTO Arhivă personală

Aş putea să vă spun că e o chestiune pe care am trăit-o la persoana întâi şi despre care aş putea vorbi foarte mult, în calitatea mea de membru al exilului militant din Franţa, iniţial, de unde, ulterior, am încercat să aduc în Italia caracterului activ al manifestărilor pariziene cu privire la dezbaterile despre regimul politic, respectiv, ceauşist din România. În Italia acest lucru lipsea cu desăvârşire. M-am străduit ca pe lângă crearea unei secţii a postului de radio „Europa Liberă” al cărui corespondent eram, de fapt, refondarea acestei secţii deoarece înaintea mea fusese Cicerone Cernegură care făcea corespondenţă doar la nivelul politicii externe şi interne a Italiei ce interesa până la un punct publicul din România. Personal m-am ocupat, preponderent de acţiunile exilului românesc sau mai degrabă mă interesau reacţiile presei italiene faţă de regimul lui Ceauşescu sau relaţiile oamenilor politici cu România cu intenţia de a-le valoriza la maxim şi ale da o „croială românească” şi nu aseptică, cum ar fi de politică internaţională. Am încercat să relaţionez în acest sens cu mai multe personalităţi din Italia, mai ales că am avut şansa unei copilării petrecute în Italia, şi asta mi-a fost de mare folos deoarece vorbeam nativ italiana. Asta mi-a dat şansa să mă împrietenesc mai uşor şi fără să transmit sentimentul străinătăţii. Deci le vorbeam pe limba lor cu referinţe foarte apropiate de realităţile lor şi dialogul decurgea altfel. Important era să dezvoltăm o conştiinţă a exilului românesc în Italia care era absentă cu desăvârşire.

Puteţi să dezvoltaţi puţin despre acest lucru?

În Italia a existat o acţiune militantă şi să să zicem că nu a fost numai din partea biroului românesc pentru radio „Europa Liberă” unde oficial, după 1987, Vlad Georgescu mi-a încredinţat funcţia de membru corespondent în decembrie 1987 prin ambasada americană, deci, foarte oficial. Mă ocupam în Italia şi de reprezentarea Ligii pentru Apărarea Drepturilor în România pe care am considerat-o cea mai eficace organizaţie din exil.

Oficial, începând cu anul 1985, Liga are reprezentanţi în străinătate devenind cea mai credibilă asociaţie a exilului românesc. A existat Secţia Federaţiei Române a Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului cu sediul la Paris. Sunt onorat şi mândru de a vă menţiona că am fost ales prin vot să reprezint Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România pentru Italia. Aşadar am avut această şansă începând cu 1985, şi anume, să reprezint Liga în Italia, deşi eram aici din 1984, însă veneam pe un teren foarte cunoscut deoarece acolo avusesem şansa să îmi petrec jumătate din copilărie împreună cu tatăl meu, Alexandru Niculescu care fusese profesor la Padova între anii 1965-1971. Deci reprezentam şi Liga pentru Apărarea Drepturilor în România şi postul de radio „Europa Liberă” iar, mai târziu, membru delegat al Asociaţia domnului arhitect Gane, Direcţia Monumentelor şi a Siturilor Istorice începând cu 1987 sau 1988.

Aş avea rugămintea să ne spuneţi câteva nume de români cu care v-aţi întâlnit în Italia? Dacă erau români în această perioadă când aţi sosit Dvs?

La vremea aceea erau români în Italia, poate nu foarte mulţi însă conştiinţa naţională, conştiinţa politică a exilului românesc în Italia era ca şi inexistentă. Erau foarte multe soţii de italieni, de fapt, românce căsătorite cu italieni. Nu ştiu dacă ştiţi dar prin anii ’60 respectiv anii ’70 veneau la Mamaia foarte mulţi italieni înnebuneau domnişoarele... Iar aceste domnişoare, care se căsătoreau cu italieni, deşi nu doresc să le jignesc, nu aveau niciun fel de conştiinţă, mergeau la recepţiile de la Ambasada României în Italia sau la Biroul Comercial al Românie la Milano unde se desfăşurau tot felul de acţiuni favorabile regimului de la Bucureşti. În acei ani nu existau consulate. Când am ajuns în Italia erau câţiva români de influenţă legionară care mie nu îmi inspirau prea mare încredere. Unul dintre aceştia se numea Nicu Bujin. Apoi la Milano m-am întâlnit cu preotul greco-catolic român Mircea Clineţ care lucra la Universitatea Catolică din Milano. Insă şi acest preot căzuse într-un mic păcat al colaboraţionismului deoarece era singurul preot greco-catolic român care avea bune relaţii cu Patriarhia de la Bucureşti care pentru noi cei din exil nu reprezenta o garanţie ci dimpotrivă. Totuşi merită amintit că părintele Mircea Clineţ se ocupase cu bună credinţă de strângerea de fonduri pentru inundaţii. Mă refer la inundaţiile din 1970 apoi din 1975. Însă această legătură strânsă cu Patriarhia îi va aduce prejudicii, părintelui Clineţ. Acesta slujea într-o capelă greco-catolică românească la Milano nu departe de Universitatea Catolică unde a predat un timp ca profesor de română după care i-am urmat. Ulterior, părintele Clineţ a plecat în Statele Unite ale Americii ca preot greco-catolic. De fapt, port în suflet o simpatie pentru acest părinte Clineţ care până la urmă, din păcate, a fost tras pe sfoară de regimul comunist.

La Vatican erau români?

Da, exista un nucleu de români  la Vatican. Acolo am cunoscut o persoană deşi, era angajat acolo, practic, nu era implicat in exilul românesc. Acolo mai era şi moseniorul Pamfil Cârnaţiu care lucra în calitate de diplomat la secretariatul de stat al Ministerului de Externe al Vaticanului. Am cunoscut, de asemenea, un episcop Vasile care locuia în interiorul Colegiului Pio Romeno. Apoi, să nu îl uităm pe monseniorul Bârlea care a dovedit o importantă implicare în rândul exilului românesc. Însă doresc să subliniez că Italia era mai mult o ţară de tranzit, mai ales în anii generaţiei mele când o influenţă nefastă a avut-o binecunoscutul Iosif Constantin Drăgan. În jurul său se strângeau tot felul de personaje care colaborau cu regimul de la Bucureşti. Practic, nu putem vorbi de o conştiinţă românească în Italia ale acelor vremuri sau cei care ajungeau aici, încercau să se îndrepte spre alte zări.

Sau să plece în Canada sau Statele Unite ale Americii....

Desigur, Italia era o ţară de tranzit.

Au fost români care au reuşit să treacă graniţa iar unii dintre ei au ajuns în lagărele pentru refugiaţi..

Da, două lagăre erau în Italia. Unul la Latina iar celălalt lângă Trieste. Acestea erau locuri de tranzit.

Personal, am avut ocazia să citesc câteva dintre scrisorile celor care au fost în lagărul de la Latina. Tocmai această şedere de tranzit îi convingea să se clarifice şi mai mult asupra situaţiei din România şi să se hotărăscă să plece în SUA sau Canada.

Evident că toţi cei care ajungeau la Latina doreau să plece....Doream să precizez că în anii ’70 şi ’80 Italia era o ţară prosperă. În Italia existau doar situaţii speciale cum ar fi acele lagăre de refugiaţi politic, persoanele căsătorite, preoţii de confesiune greco-catolică şi câteva persoane de influenţă legionară. Desigur, Camilian Demetrescu a încercat prin Partidul Social Democrat să demareze nişte acţiuni care să sensibilizeze opinia publică din Italia despre situaţia politică şi nu numai, din anii 70 din România. Personal, am încercat să am legături cu Partidul Socialist Italian sau cel Liberal. Mai puţin cu Partidul Creştin Democrat deorece acesta avea legături ambigue cu regimul din România.

Vă rog să ne spuneţi dacă activitatea exilului a fost sprijinită de italieni?

Au fost totuşi nişte italieni care ne ajutau. E important de subliniat că am beneficiat de sprijinul unor italieni de marcă.

Vă referiţi la anii ’80?

Nu numai...Chiar, şi în anii ’50-60. Aceşti italieni făceau parte dintre persoanele care au fost expulzate din România. Să nu uităm că exista şi această componentă şi, anume, friulanii. Aceştia au fost expulzaţi din România în 1949. Aş aminti pe directorul de la Institutul Cultural Italian de până în 1948, Manzone, care a fost expulzat din România în acea perioadă. Acesta a avut doi fii pe Aldaberto Manzone care a devenit un foarte bun ziarist şi o fiică. Şi doresc să transmit ceva inedit, e o veste pe care o am doar de câteva zile, deci e în premieră pentru publicul şi cititorii din România. Iar pe această cale doresc să-i aduc un omagiu deferent unei persoane pe care am stimat-o, am iubit-o şi am avut chiar onoarea să-i fiu colaborator când aveam vreo 25 de ani, profesoara Rosa del Conte. Dânsă a fost profesoară de limba şi literatura italiană în România atât la Bucureşti cât şi la Cluj din 1939 până prin 1949 când este expulzată. Rosa del Conte a fost foarte apropiată de Lucian Blaga şi, chiar, executoarea testamentară al acestuia. De asemenea a reprezentat cu succes numele şi opera lui Blaga când acesta era interzis în România.

După ce a fost expulzată din România, profesoara Rosa del Conte a înfiinţat Catedra de Limbă şi Literatură Română la Universitatea Catolică din Milano, unde cu mulţi ani mai târziu am predat la rîndul meu acolo. Profesoara de origine milaneză predă un timp aici, apoi este transferată la Roma. Rosa del Conte a trăi până la frumoasa vârstă de 104 ani până în 2011. Profesoara del Conte, pe bună dreptate, şi-a dedicat întreaga viaţă limbii şi literaturii române şi este considerată cea mai mare specialistă în acest sens la nivel mondial. Rosa del Conte a publicat nişte cărţi printre care şi „Eminescu o dell‘ Assoluto”. Iar în vara lui 1989 am sărbătorit la Paris centanarul lui Eminescu în timp ce la Bucureşti nişte netrebnici sărbătoarea acelaşi lucru în acelaşi moment. Chiar nu îmi amintesc cine făcea parte din Comitetul de sărbătorirea al Centenarului Eminescu de la Bucureşti.

Dar care este noutatea despre care doreaţi să ne spuneţi în legătură cu Rosa del Conte?

Rosa del Conte a fost foarte bogată şi a lăsat o moştenire considerabilă. A circulat vestea că a lăsat această moştenire Universităţii Catolice din Milano. Însă ce mă emoţionează foarte mult este că a lăsat această valoroasă moştenire numai pentru studiile de limbă şi literatură română.

Impresionant gest!

Da. Profesoara Rosa del Conte a lăsat numai pentru catedra de Limbă şi Literatură Romînă de la Universitatea Catolică din Milano.

Meritoriu.

Absolut meritoriu! Şi astăzi, 2 iunie 2016, Ziua Naţională a Italiei, îi putem aduce un omagiu. Clauza a fost ca moştenirea să nu fie lăsată la Univesitatea Catolică din Milano în general ci numai pentru  Catedra de Limbă şi Literatură Română. Cred că autorităţile statului român ar trebui să se sesizeze în legătură cu această situaţie. E un caz unic! O întreagă avere lăsată pentru studierea limbii şi literaturii române în Italia.

Vă mulţumim pentru această frumoasă veste.

Desigur, trebuie subliniat că Rosa del Conte a ajutat şi exilul românesc. Un exemplu ar fi Traian Popescu.

Să revenim, totuşi, la activitatea politică a exilului din Italia...

Cunoscând limba italiană am reuşit să comunic cu multe persoane din Italia încercând pe cât era posibil să-i impulsionez să cunoască realităţile din România. Am reuşit asta, în special, în mediile ziaristice: Corriere della Sera, Il Giornale. Aş aminti cîteva nume: Fausto Biloslava, ziarist freelance şi fotoreporter (Trieste). A denunţat posibile implicări ceauşiste în Afganistan, în anii ’80, unde a fost ţinut ostatic. Caz foarte mediatizat în Italia; Maurizio Blondet, ziarist la cotidianul catolic Avvenire, Milano. A denunţat regimul comunist şi în special demolările ceauşiste. Margherita Boniver, fost subsecretar de stat la Afaceri Externe al Italiei, fost ministru, fost preşedinte al Amnesty International – Italia. A copilărit în România, cu tatăl său, diplomat (1940 -1947). Ca lider al Partidului Socialist Italian, a sprijinit acţiunile exilului românesc din Italia, de denunţare a regimului ceauşist; Fabrizio d’Agostino, ziarist, RAI 2, Roma. A realizat, deşi era acreditat oficial, spectaculoase reportaje de la faţa locului, în timpul Congresului XIV al PCR din noiembrie 1989, denunţând regimul ceauşist, cultul personalităţii, represiunea şi teroarea politică etc. A fost primul ziarist TV italian care a comentat „la cald”, căderea lui Ceauşescu la telejurnalul RAI 2, de la orele 13, din 22 decembrie 1989, când încă nu sosiseră imagini (primele imagini, oficiale aveau să fie prezentate peste circa o jumătate de oră, în deschiderea Telejurnalului de prânz al canalului 1 RAI); Claudia D’Angelo, ziaristă a telejuranului RAI Uno, Roma. Sensibilizată de situaţia din ţară a fost prima sosită la Bucureşti, împreună cu Fabrizio Del Noce, la ora 16 în 22 decembrie 1989; Laoro Grassi, istoric, membru în Comitetul Institutului Român din Freiburg, iniţiator, înainte de 1989, al unei societăţi de studii româneşti la Milano; Claudio Magris, cunoscut scriitor italian. A denunţat demolările ceauşiste în romanul său de succes Danubio şi a luat numeroase poziţii publice pe această temă, şi în problema încălcării drepturilor omului din ţară, în special în paginile marelui cotidian Corriere della Sera, la care colabora; Achille Tramarin, fost deputat, profesor, specialist în limba şi literatura română, Padova. A condamnat regimul Ceauşescu şi a acţionat în sprijinul exilului românesc şi al refugiaţilor români din Italia, în Parlamentul italian în perioada anilor ’80.

Este foarte adevărat au fost foarte mulţi italieni care s-au solidarizat cu evenimentele din decembrie 1989. Antonio Amaduzzi, fost ambasador al Italiei la Bucureşti. Cred că a fost primul ambasador occidental care a părăsit Bucureştiul, miercuri, 20 decembrie 1989, în semn de protest pentru represiunea de la Timişoara. Aş mai aminti pe Carlo Rognoni, Roberto Scagno, Marco Cugno şi mulţi alţii.

Aşa este. Şi îi aduc un pios omagiu regretatului ambasadror Amaduzzi. Am avut ocazia să îl cunosc şi să-mi împărtăşească despre impresiile sale despre România din anii’80 şi diferenţa care era după anii’90.

Ce ne puteţi spune în încheiere?

În Italia putem vorbi de un colaboraţionism ceauşist care era înainte de venirea mea dar şi după sosirea mea.

La ce vă referiţi?

Un colaboraţionism ceauşist al românilor dar şi al italienilor. Aş putea spune că Italia a fost terenul predilect al colaboraţionismului. Însă sunt împăcat că am reuşit în ultimii ani îniante de căderea regimului Ceauşescu să contribui la stimularea conştiinţei politice printe românii din exilul din Italia dar şi printre italienii pe care i-am cunoscut în demersurile mele din anii ’80.