Implicarea NATO împotriva Statului Islamic din Levant: studiu de fezabilitate

0
0

Elemente militare, cât şi politice îngreunează luarea unei decizii în sensul unei intervenţii în Levant de către statele membre NATO. Articolul va analiza, pe rând, aceste elemente în speranţa de a ajunge la nucleul reticenţei euroatlantice şi de a identifica, punctual, problemele ce trebuie remediate.

Expansiunea Statului Islamic în regiunea Levantului este subiect de îngrijorare pentru ţările membre ale organizaţiei nord-atlantice. Pe lăngă problemele de ordin politic, geopolitic, economic, militar, religios şi moral pe care această expansiune le declanşează strict pe teritoriul Siriei şi al Irakului, este bine să nu uităm că fostul Stat Islamic al Irakului şi al Siriei (ISIS) are în componenţa sa, după unele surse, peste 3.000 de luptători ai războiului sfânt islamic, de origine europeană. Pănă astăzi, Statul Islamic mai este responsabil şi de decapitarea a doi americani şi a doi britanici şi nu se sfieşte să ameninţe lumea occidentală cu desfăşurarea de acţiuni teroriste împotriva apostaţilor capitalişti şi pro-americani.

Dintre cetăţenii europeni care luptă alături de Statul Islamic, se pare că aproximativ 700 provin din Franţa, 400 din Marea Britanie, 270 din Germania, în vreme ce 12 sunt cetăţeni americani, iar 10 ar fi cetăţeni români. Dacă este să ne gândim că SUA, Franţa, Marea Britanie şi Germania reprezintă pilonii apărării europene din punct de vedere al pregătirii şi al capacităţilor militare, şi că tot ele sunt cele mai expuse riscului de întoarcere a unor jihadişti experimentaţi din Siria şi Irak, o întrebare de ordin strategic şi politic apare: de ce tocmai ţările cu cele mai mari mize la mijloc nu fac lobby-ul necesar pentru ca o intervenţie NATO împotriva Statului Islamic să câştige tracţiune pe culoarele de la Bruxelles? Răspunsul merită o triplă abordare.

Capacitate militară limitată în contextul unei implicări americane reduse

Pe de-o parte, constrângerile bugetare generate de criza din 2008 şi-au spus cuvântul, în special asupra bugetelor ministerelor Apărării ale statelor europene. Având în vedere că mulţi politicieni s-au convins că Europa a intrat într-un final în perioada păcii eterne şi că „sfârşitul istoriei” (folosind sintagma lui Fukuyama) s-a produs deja, bugetele de apărare au fost tăiate drastic, serviciul militar scurtat, înlocuit sau chiar desfiinţat, iar războiale au devenit „la alegere”, pe teatre de operaţiuni aflate geografic şi psihologic „la distanţă”.  

Astfel, în absenţa unei participări americane substanţiale, forţele militare europene nu pot face multe pentru a conduce o iniţiativă NATO. Operaţiunea Unified Protector din Libia nu ar fi avut loc dacă forţele navale americane nu ar fi intrat primele pe teatrul de operaţiuni pentru a neutraliza sistemul de apărare sol-aer al lui Gaddafi. Acestea au fost dublate de cereri de ajutor venite de la europeni către americani în ceea ce priveşte muniţia şi realimentarea avioanelor de vânătoare în zbor. Sigur, operaţiunile Serval şi Sangaris din Mali şi, respectiv, din Republica Centrafricană nu au beneficiat de ajutorul americanilor într-o asemenea măsură şi au fost conduse şi executate aproape în exclusivitate de către francezi. Lipsa efectivelor militare însă s-a făcut simţită, iar vechimea aparaturii a fost aspru criticată de către experţii de la Paris. În plus, calitatea inamicilor din Africa a fost inferioară ca şi grad de sofisticare comparativ cu cea a Statului Islamic, care este cea mai bogată, bine organizată şi înarmată organizaţie teroristă din istorie.

Prin urmare, când leadership-ul american a decis o implicare militară redusă în Irak şi Siria, europenii s-au aliniat acestei poziţii. În consecinţă, s-a pus accentul pe operaţiuni aeriene şi pe asistenţa militară oferită fie trupelor irakiene, fie celor kurde, iar refuzul categoric de a trimite soldaţi pe teren a devenit un fel de mantra occidentală – o decizie înţeleaptă, de altfel. Momentan, Turcia a permis trupelor americane să lanseze atacuri de pe teritoriul său şi a autorizat atacuri împotriva militanţilor.

Capacitate politică limitată în contextul crizei ucrainiene

Pe de altă parte, alianţa nu este deloc pregătită politic să întreprindă o asemenea acţiune pe flancul sudic, cu atât mai puţin cu cât flancul estic, reprezentat de Polonia şi de ţările baltice, face lobby intens pentru ca regiunea să fie mai bine protejată de ameninţarea rusă. Prioritizând ameninţările, Noua Europă, formată din ţările din fostul bloc sovietic recent integrat în NATO, se simte în prima linie şi solicită optimizarea capacităţii de intervenţie. Aceste state se plâng că semnalele de alarmă pe care le trag faţă de Rusia de la căderea URSS şi până astăzi au fost catalogate drept produse ale unei paranoia puternic înrădăcinate în psihicul regiunii şi că sacrificile omeneşti şi economice pe care le fac nu le aduc în schimb şi protecţia militară cerută. Bineînţeles, nimeni nu luase în calcul, la acel moment, posibilitatea unei ameninţări directe venite de pe un teatru de operaţiuni „apropiat”. Summitul NATO din Ţara Galilor a fost deci momentul când Vechea Europă s-a putut revanşa.

Strategii civile antagonice în afara contextului nordatlantic

Un alt punct asupra căruia membrii alianţei nu au adoptat o strategie comună şi coerentă este problema ostaticilor. Deşi este vorba de un atribut regalian care nu intră sub incidenţa Tratatului NATO, o poziţie comună a tuturor statelor membre ar fi dat dovadă de mai multă unitate în rândul occidentalilor. Aşadar, dacă europenii continentali preferă să plătească scump (pe ascuns) pentru a obţine eliberarea ostaticilor şi pentru reducerea presiunii publice pusă pe administraţie în cazul în care acestor ostatici li se întâmplă ceva, americanii şi englezii au decis că strategia opusă este preferabilă, cu riscul de a pierde vieţi omeneşti şi de a creşte presiunea publică pentru „a face ceva”.

NATO poate deci alege să privească situaţia tragică din Levant prin ochii victimelor şi să decidă să aplice raţionamentul din Kosovo care susţine că există o responsabilitate de a proteja izvorâtă din drepturile omului. Altfel, NATO poate decide că trebuie să intervină pentru a-şi proteja preemptiv teritoriul de acasă. În orice caz, membrii europeni ai alianţei sunt prea divizaţi politic pentru a prelua iniţiativa, iar militar prea slabi pentru a conduce o operaţiune care să obţină rezultate decisive în lupta împotriva Statului Islamic. În fond şi la urma urmei, NATO decide să rămână ce a fost şi acum 50 de ani, şi anume, o organizaţie defensivă, axată strict asupra securităţii europene.

Leyla Muţiu este studentă la SciencesPo Paris, master Securitate Internaţională, cu specializare pe zona Orientului Mijlociu şi intelligence.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite