Generaţii sub semnul fricii

„Frica unei întregi generaţii de a spune adevărul este cutremurătoare.“  FOTO Mugur Varzariu

Pe la sfârşitul anului 2013 am fost invitat să le vorbesc liceenilor de la Colegiul Naţional „Aurel Vlaicu“. La un moment dat, una dintre profesoare, privind o fotografie realizata de mine spune „ăştia trăiesc la graniţa dintre oameni şi animale“, după care a continuat imediat cu „ăstia nu au «servici’»” şi apoi „m-am săturat să văd imaginea României denigrată - fotografii frumoase din România nu aveţi?“

I-am atras atenţia profesoarei asupra faptului că are un discurs rasist. A încercat să se disculpe după modelul clasic, însă i-am tăiat-o scurt spunându-i că nu vreau şi nici nu sunt obligat să-i ascult părerile rasiste şi xenofobe.

Povestea mea nu este însă despre acest cadru didactic de toată ocara şi nici despre faptul că în orice altă ţară civilizată rămânea fără „servici“ pe loc, ci despre reacţia copiilor care au izbucnit în urale şi aplauze. Cum directorul colegiului a intervenit şi m-a invitat să părăsesc sala, copiii m-au aplaudat la fiecare etaj în drum spre ieşirea din liceu.

A fost unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea. A fost momentul în care am sperat că, indiferent de greutăţi, de lipsa reperelor, de carenţele sistemului românesc de învăţământ, mai avem o şansă prin noile generaţii. În mâinile lor stă viitorul şi pentru prima dată acest viitor părea să nu mai fie atât de sumbru.

Spun părea, pentru că, din păcate, povestea nu se opreşte aici. După o vreme, m-am gândit să le iau un interviu unor copii care participaseră la eveniment.

Am vorbit atunci cu o elevă care îmi trimisese mesaje de apreciere pe o reţea socială şi i-am povestit ce vreau să fac, menţionând că trebuie să le povestească părinţilor şi să le solicite acordul, ei fiind minori la acea vreme.

Cum frica de repercursiuni din partea directorului a apărut imediat în discuţie, am menţionat că nu trebuie să public acest material imediat, putând să aştept până când ei vor termina liceul, eliminând astfel orice temeri privind teama de repercursiuni.

La un momend dat, în discuţie, am menţionat că şi dacă directorul ar afla chiar de la unul dintre ei despre acest demers, tot nu ar avea ce să facă. În cazul în care i-ar fi exmatriculat fără motiv, precum în orice altă societate, victimele au posibilitatea să acţioneze în instanţă orice fel de instituţie, cu şanse mari de victorie, având în vedere modul şi motivul exmatriculării …

Am făcut totul având în vedere un singur lucru: siguranţa şi drepturile copiilor.

Ai zice că au înţeles. Aiurea. De curând, am aflat că tânăra respectivă s-a dus la diriginta ei şi i-a spus că am învăţat-o să acţioneze în instanţă liceul. Au hotărât, probabil împreună, să nu îmi acorde acest interviu. La un moment dat, diriginta se pare că a adus în discuţie şi avantajele nebănuite (de mine) pe care le-aş obţine dacă aş face cunoscut acel eveniment (care oricum s-a produs şi la care au asistat aproape 200 de elevi şi profesori).

Ca om care a fost şi el cândva tânăr nu am cuvinte să calific ce a înţeles tânăra, dar sincer nu mă surprinde reacţia de slugă a dirigintei. Mi le şi imaginez pe cele două discutând despre cum le-am spus eu să acţioneze în instanţă liceul uitând, la fel ca în povestea lui Creangă „Prostia omeneasca“, că mai întâi, conform temerilor lor, directorul ar trebui să îi pedepsească într-un fel sau altul.

Nu drama lor personală este însă ce ar trebui să ne sperie.

Frica unei întregi generaţii de a spune adevărul, adevăr pe care l-au văzut împreună, este cutremurătoare. În această frică care suprimă dreptul la liberă exprimare eu văd tarele trecutului, dar şi umbrele vii ale statului abuzator, foarte puţin diferit de cel de dinainte de 1989. Este aceeaşi frică care va cuprinde pe cei mai mulţi dintre voi sau pe care aţi simţit-o în discursul bunicilor, părinţilor sau prietenilor.

Vă spun însă din propria experienţă că nu toţi cei care au trăit în vremuri socialiste au fost lipsiţi de demnitate… Renunţarea la demnitate este un act care îţi aparţine şi pe care nu ţi-l poate impune nimeni.

Contrar părerii acestei diriginte nedemne, nu eu aş fi fost beneficiarul interviului, ci chiar ei, tinerii pierduţi în frică ai acestor generaţii sacrificate de profesori incompetenţi şi de umbre de părinţi …