Este islamul incompatibil cu democraţia?

0
0
islam democratie

Orice analiză rapidă a evenimentelor care au dominat scena social-politică a Orientului Mijlociu în ultimii 10 ani ne demonstrează faptul că Primăvara Arabă nu şi-a atins scopul dorit. Procesul de democratizare a eşuat. Orientul şi Occidentul sunt, ca de fiecare dată, situaţi la antipozi.

Sintagma „stat eşuat” este tot mai des atribuită statelor din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, însă sunt ţările arabe state eşuate sau sunt de fapt democraţii eşuate? Şi dacă fixăm conceptual acest eşec putem afirma că este o repercusiune a incompatibilităţii dintre islam şi democraţie? Societatea arabă este  (cel puţin la nivel de discurs) mumificată: refuză devenirea, refuză progresul atâta timp cât acesta aduce cu sine o schimbare a reperelor care îi legitimează existenţa. Mai mult decât atât, actele barbare de terorism-făcute în numele islamului- au agravat consecinţele clivajului Orient-Occident. 

Necesitatea democratizării statelor arabe a apărut odată cu prăbuşirea Imperiului Otoman şi colonizarea vechilor teritorii ale acestuia. Însă această nevoie de laicizare a mecanismelor de funcţionare a statului s-a manifestat într-un spaţiu cultural-religios care şi-a conturat identitatea prin antiteza lui cu Occidentul şi valorile occidentale, aşadar democraţia a eşuat prin inadecvare. Viziunea musulmană asupra lumii este bipolară prin excelenţă. Potrivit legii islamice, există o dar al-islam („Casa Islamului” sau „Casa Păcii”-care include ţările musulmane) şi o dar al-harb („Casa Războiului”-ţările locuite de non-musulmani); societatea arabă este una profund religioasă, iar religia este manifestată public, nu trăită interior, este o componentă esenţială a identităţii arabe, nu doar o opţiune. În majoritatea statelor arabe democraţia nu a eşuat pentru că un lider autoritar a spus „Statul sunt eu!”, democraţia a eşuat pentru că a fost percepută ca o formă de aculturaţie care ataca direct stratul autentic al identităţii arabe. 

islam democratie

În ciuda ultimelor proteste din Liban (care au scos la iveală tensiunile insolubile dintre comunităţile religioase şi consecinţele neglijenţei guvernamentale şi ale economiei în derivă), Libanul rămâne în ochii Occidentului (nu fără o oarecare indulgenţă!) un model de democraţie pluralistă. Un stat care a implementat un model democratic într-o regiune problematică prin reducerea clivajului subcultural şi impunerea unui sistem politic confesional (preşedintele este creştin maronit, prim-ministrul musulman sunnit, iar şeful Parlamentului este un musulman şiit). În cazul Libanului, modelul democratic a suferit o repliere identitară: funcţionează pe baza unor concepte democratice, respectând totodată identitatea religioasă a comunităţii arabe. 

Dacă afirmăm (ţinând cont de proporţii, dar şi de specificul regiunii) că există un model semi-funcţional în rândul statelor arabe în ceea ce priveşte asimilarea valorilor democratice, putem concluziona că una din cheile creării unui cerc virtuos de democratizare a societăţilor islamice ar putea fi introducerea unui model democratic consubstanţial cu valorile islamului. În acest caz, nu am mai vorbi despre democraţii eşuate sau despre o genă a eşecului (unul dintre cele mai populare argumente ale victoriei Israelului în faţa coaliţiei arabe), ci despre modele democratice eşuate.    

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite