Diaspora chineză – perioada timpurie. „Evreii Asiei”

Tema diasporei chineze este vastă și complexă. De-a lungul istoriei, prezența chinezilor în diferite colțuri ale lumii a reflectat particularitățile economice, (geo)politice, tehnologice, culturale atât ale Chinei cât și ale țărilor de destinație.

Strada principală a districtului Chinatown din San Francisco

De la exploratori la emigrați

Este documentată activitatea comercială a chinezilor încă din Antichitate, pe ruta celebrului Drum al Mătăsii, apoi începând cu secolele II-III ale erei noastre, în Asia de Sud-Est, în Marea Chinei, Oceanul Indian, Golful Persic sau pe coasta de est a Africii. Comerțul maritim practicat de chinezi, important pentru contribuția la creșterea bogăției țării, ar fi fost de neimaginat fără marile progrese tehnico-navale și descoperiri geografice ale exploratorilor chinezi din vechime, care aruncă o altă lumină asupra descoperirilor geografice atribuite în special marilor navigatori europeni. O trimitere succintă cu secole în urmă ni se pare relevantă în ce privește migrația chineză, având în vedere că, așa cum observă Jacques Gernet în Le monde chinois, „Dezvoltarea marinei chineze, începând cu secolul XI, este unul din fenomenele cele mai importante din istorie”, iar expansiunea chineză către regiunile comerciale desfășurate de jur împrejurul Chinei continentale dă impresia de ”deja vu” pentru China de azi.

            În secolul XIV activitatea comercială maritimă și exploratorie chineză este în plin avânt, susținută de o puternică flotă sub conducerea amiralului Zheng He, rămas în istorie pentru expedițiile sale. După moartea acestuia, comerțul chinez intră în declin, odată cu Imperiul care se repliază, se închide în el însuși, în fața atacurilor întețite ale mongolilor.

Sura

Amiralul Zheng He. Sursa foto aici.

            Despre o diasporă chineză însă putem vorbi mai degrabă începând cu istoria modernă și contemporană. Înainte de secolul XIX, populația chineză din afara Chinei era fixată cu precădere în Asia de Sud-Est. Ulterior, „începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe fondul scăderii autorității imperiale şi a pătrunderii influențelor europene, dar mai ales după 1910, când monarhia a fost abolită şi a fost proclamată Republica China (1911-1949)”, dar și pe fondul sărăciei și al destrămării sistemelor coloniale britanic, francez, olandez, prezența chinezilor în afara granițelor propriului stat devine mai complicată: comunităților de chinezi din Asia de Sud-Est li se adaugă chinezii ajunși în Statele Unite sau Europa, dar și chinezii din Macao, Hong Kong sau Taiwan, teritorii aflate sub posesiune portugheză, engleză și respectiv japoneză. Amintim că în secolul XIX, mai cu seamă după abolirea sclaviei, către 1850, chinezii, dar și alte populații asiatice precum indienii sau javanezii, plecau în străinătate ca muncitori sub contract pentru puterile coloniale ce nu mai dispuneau de forța de muncă indigenă din propriile colonii. Acești muncitori chinezi lucrau în condiții deosebit de grele în Malaiezia, Indonezia, în Africa, în Ceylon, în Antile, pe coasta de Est a Americii, pe plantații, în mine, la construirea de căi ferate. Unii rămân să lucreze în mine sau pe plantații, în timp ce alții devin artizani, mici comercianți sau intermediari comerciali între puterile coloniale și populația indigenă din colonii.

Harta emigrației chineze în secolul XIX. Sursa aici.

            Este de precizat că acest val de muncitori chinezi se produce și pe fondul slăbirii Chinei, ieșită înfrântă din Războiul Opiumului și ajunsă la discreția puterilor occidentale.

Caricatură franceză de la sfârșitul anului 1890. China, neputincioasă, este împărțită între Marea Britanie, Germania, Rusia, Franța și Japonia. Sursa aici.

La începutul secolului XX apar casele de comerț și băncile cu rețele extinse și în aceste teritorii pe care regăsim populație chineză activă economic, implicată și ea în activități comerciale și bancare. Numărul de chinezi aflați la muncă în astfel de regiuni ale lumii crește, iar permanentizarea acestei populații duce la apariția primelor comunități de chinezi de Singapore, Filipine, Indochina, Indonezia şi Coreea, dar şi din Australia şi Americi, în special în Statele Unite. În această perioadă, se produc deja fricțiuni între populația indigenă din colonii și imigranții chinezi care se inserează în viața de zi cu zi, inclusiv prin căsătorii mixte, și în activitățile  economice în care devin o concurență puternică. Nemulțumirea indigenilor față de chinezii concurenți pe piața muncii, în zona de comerț, manufactură, etc. se reflectă în apelative adresate acestor imigranți, numiți evrei ai Asiei.

Foto: Migranți chinezei spre America. Sursa aici.

În această perioadă, emigranții chinezi din Europa provin în special din partea de sud a Zhejiang; unii sunt vorbitori ai dialectului cantonez (Cantonul este denumirea britanică pentru Guangzhou), din zona Delta Râului Pearl, din noile teritorii ale Hong Kong, având ca destinație preferată Marea Britanie, unde practică activități de comerț. Către sfârșitul războiului, o serie de emigranți chinezi ajung în porturi din nord-vestul Europei (Londra, Liverpool, Rotterdam, Amsterdam, Antwerp, Hamburg), de unde părăsesc Europa către SUA.

Trecutul recent:între închidere și (re)deschidere. Noii migranți

După războiul civil, victoria Partidului Comunist Chinez și fondarea Republicii Populare în 1949, China se închide din nou față de restul lumii. Până către sfârșitul anilor 1970, emigrația la scară mare nu a mai fost permisă. Emigrația chineză capătă dimensiuni reduse, cu excepția imigrației ilegale peste granița cu Hong Kong, dar și a celor care, simțindu-se persecutați în China comunistă, s-au îndreptat către țări din Asia de Sud-Est (Singapore, Coreea de Sud, Malaysia, Indonezia, Thailanda, Brunei), dar și Japonia. Din a doua jumătate a secolului XX, Asia de Sud-Est și Orientul Îndepărtat cunosc o perioadă de creștere economică, pe fondul diversificării activităților, al industrializării, al intensificării schimburilor inter-regionale și globale. Politicile de dezvoltare din țările asiatice au fost vectorii ascensiunii unor noi puteri: Japonia, urmată de Hong Kong, Singapore, Taiwan, Coreea de Sud, apoi Tailanda, Malaiezia, Indonezia. Imigranții chinezi contribuie la dezvoltarea acestor puteri emergente. În schimb, dezvoltarea economică a Chinei rămâne marginală în raport cu cea a statelor amintite.

Deng Xiaoping (stânga) și Mao Zedong. Sursa aici.

            Pe acest fond, asistăm în China la un început de relaxare și de reconsiderare a politicii privind emigrația în primii ani ai deceniului 1970, dar abia odată cu Deng Xiaoping, venit la conducerea Chinei la sfârșitul lui 1978, este lansată politica de deschidere a țării. China devine un actor din ce în ce mai influent în Asia de Sud-Est, folosindu-se în acest sens și de relația cu Hong Kong. Posesiune britanică din 1889 (concesionată pe 99 de ani), Hong Kong devine în 1970 unul din cele mai mari centre financiare ale lumii. În epoca lui Deng Xiaoping, rolul de intermediar al Hong Kong-ului între China și restul lumii se va consolida, la fel ca și colaborarea reciprocă economică și financiară între cele două. Către sfârșitul secolului XX, Hong Kong și Macao revin la statul chinez, păstrându-și însă specificitatea în ce privește sistemele politice proprii, diferite de cel din China continentală.

            Emigranții chinezi ai perioadei ar putea fi încadrați în câteva categorii. Pe de o parte, minoritățile chineze prezente în Asia de Sud-Est și Orientul Îndepărtat, mai puțin în Coreea de Sud, contribuie la ascensiunea economică a țărilor gazdă, așa cum reiese din participarea lor la o multitudine de domenii ale vieții economice (domeniul bancar, construcții, industria textilă, domeniul agroalimentar, construcția de mașini, industria chimică, apoi electronică). Integrarea chinezilor în comunitățile locale nu este lipsită de fricțiuni, dar contribuția la dezvoltarea economică a acestor societăți gazdă favorizează măsuri oficiale care să permită conviețuirea lor cu populația locală.

            O altă categorie este reprezentată de cei ce emigrează pentru a-și reîntregi familia în diferite zone ale lumii. Acestora le putem adăuga categoria de noi imigranți ce pleacă în scopuri economice din aceleași zone din care plecaseră emigranți înainte de 1949, îndreptându-se inițial către aceleași destinații ca și predecesorii lor. Astfel, cei din zona Taishan, provincia Guangdong, se îndreaptă spre Americi, în special SUA, ulterior și Canada, dar și Brazilia și Peru, în vreme ce cei din zona Wenzhou/Qingtian în Zhejiangul de Sud se îndreaptă către Europa, mai cu seamă Germania și Franța, dar și Australia sau Noua Zeelandă. Ceva mai târziu, către anii 1980, începe și migrația dinspre provincia Fujian către diferite destinații ale lumii occidentale, în condițiile în care aceștia erau deja prezenți în Asia de Sud-Est, unde formau adevărate comunități. La început, destinația lor era SUA, Europa fiind doar un spațiu de tranziție, dar, un deceniu mai târziu, aceștia vor lua în considerare Europa ca destinație în sine, preferând mai ales Marea  Britanie, Europa Centrală sau Italia. De asemenea, o serie de emigranți chinezi care provin din coloniile din Asia de Sud-Est, din Indochina, din Indonezia, din Singapore, Malaiezia, Mozambic, Surinam se relochează în Europa, în Franța, Olanda, dar și alte state vest europene.

            Trebuie să remarcăm și dinamica în creștere a emigrației chineze prin micul comerț în țări precum Cambodgia mai ales, dar și Kazahstan, Mongolia și Laos, sau Vietnam. În ce privește URSS, deși unele schimburi de populație au existat, ruptura sino-sovietică (1956-1985) a determinat închiderea frontierei nordice a Chinei. Totuși, din 1978 accesul în URSS devine mai facil pentru emigranți chinezi care desfășoară activități comerciale de tip navetă sau shuttle trade în Estul Îndepărtat al Uniunii Sovietice sau în Siberia.

            O categorie de emigranți chinezi care va câștiga constant în importanță este cea a studenților, interesați să ajungă mai cu seamă în SUA, dar și în câteva alte state dezvoltate, precum Japonia, Canada, țări din Europa occidentală, Australia sau Noua Zeelandă. În anii 1950-970, ei puteau studia doar în URSS, apoi, începând cu 1972, ca urmare a vizitei lui Nixon în China, a devenit posibilă plecarea unor studenți către SUA, deschizând orizontul acestei destinații preferate. Primii studenți chinezi trimiși în SUA la studii erau în general  persoane de o anumită vârstă, dat fiind că nu exista încă o categorie de studenți cu vârste tipice pentru această etapă a vieții suficient de pregătiți pentru a participa la astfel de schimburi. După  1978, migrația studențească dinspre China crește. În cea mai mare parte a lor, date fiind costurile mari presupuse de astfel de deplasări și șederi, acești emigranți chinezi beneficiau de programe de suport oferite de țările de destinație.

            Asistăm, în această perioadă, la o expansiune geografică și la un început de integrare a fluxurilor migratorii translocale, inițial distincte, în migrația globală: se deschid noi spații de migrare către lumea occidentală, alături de cele din Asia de Sud-Est; crește mobilitatea între țările de destinație și cresc schimburile între diferitele straturi sociale ale migranților, de la studenți la muncitori ilegali. Această dinamică a crescut într-un timp relativ scurt, căpătând anvergură globală.

            Așadar, începând cu 1978 și mai ales în 1985, atunci când a fost adoptată legea privind liberalizarea călătoriilor peste hotare, un număr mare de chinezi – între câteva sute de mii și 1,5 milioane, în funcție de estimări  – au părăsit țara de origine pentru a studia, pentru a-și reîntregi familia sau pentru activități comerciale. Aceștia vor alcătui categoria numită a „noilor migranți”,  anticipând profilul divers al emigrației chineze din perioada actuală. Ei provin din regiuni și categorii sociale diverse; în rândul lor se manifestă deja polarizarea tot mai accentuată a profesiilor, cu concentrări mai pronunțate în zona de sus și în cea de jos a straturilor sociale; acești migranți reușesc să stabilească conexiuni mai puternice între țara  de destinație și China, practicând uneori un model circular de migrație, facilitat de dezvoltarea mijloacelor de transport și comunicare.

Despre acești vom vorbi în articolul următor.

(va urma)

Ruxandra Iordache este doctor al Universității din București și cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI).