De la comisarul Maigret la „Minţi criminale“

Jean Gabin, în rolul comisarului Maigret FOTO cinemagia.ro

Apărut în secolul XIX, romanul poliţist a fost mai rar clasificat decât definit. După 150 de ani de existenţă, genul literar a fost dublat de serialele poliţiste de televiziune actuale.

În tot acest timp, două caracteristici au rămas în picioare: suspansul şi dezlegarea finală a enigmei, variantă de happy-end. În rest, genul a cunoscut modificări însemnate, unele în funcţie şi de istoria literară locală. Romanul anglo-saxon, de exemplu, a rămas în general enigmistic, în tradiţia Edgar Poe, în Anglia Agathei Christie. Nu şi în SUA lui Chandler, unde enigmei i-a luat locul caftul şi distinsului Hercule Poirot, popularul Marlowe.

Romanul francez a fost de la început social-balzacian, deşi tot mai sofisticat de la Simenon la Fred Vargas. Recent, nordicii – islandezi, suedezi sau norvegieni –  sunt foarte la modă cu romane poliţiste înrudite cu ale francezilor, „Milenium“ şi celelalte, unde contextul social joacă rolul determinant.

În ce priveşte serialele de televiziune, americane în proporţie de 75%, ele sunt de două feluri: au fost, mai întâi, cele bazate pe procese, pe care le-am putea numi judiciare, concurate, tot mai des astăzi, de romanele numite pe drept cuvânt crimi(nale), a căror acţiune, extrem de violentă, este pusă în mişcare de minţi bolnave. Studiul psihologiei patologice pare să fi înlocuit dezlegarea metodică şi inteligentă a misterului sau „citirea“ atentă a mediului din care provin personajele iar laboratorul poliţiei ştiinţifice, pe al intuiţiei geniale a lui Sherlock Holmes.

O lume tradiţională, cu crime puţine

Dincolo de nuanţele particulare, ne putem face o idee de schimbarea la faţă a genului, în roman ca şi în film, dacă punem în paralel seria Maigret a lui Simenon din anii 1930-1960 (primul Maigret este din 1929) şi serialul american de televiziune „Minţi criminale“ din anii 2000.

Infractorii pe care comisarul francez îi arestează sunt rareori vinovaţi de crime. Când e totuşi cazul, crimele au de obicei motivări omeneşte de înţeles sau sunt pure accidente. Se întâmplă chiar ca Maigret să le atenueze unor infractori vina, cruţându-i de pedepse legal justificate, dar moral nemeritate. Între comisar şi infractori se stabileşte uneori o relaţie aproape cordială, urmare mai ales a unei adevărate anchete sociale şi psihologice pe care Maigret o desfăşoară în mediul în care a avut loc infracţiunea şi care îl determină să privească lucrurile cu indulgenţă. Într-unul din romane, Maigret închiriază o cameră în casa în care locuise presupusul asasin, în altul se mută la ţară pentru câteva săptămâni ca să se obişnuiască treptat cu lumea din care asasinul făcea parte. În general, e vorba de o lume tradiţională, în care furtul e o meserie ca oricare alta, iar crima, relativ rară şi motivată de un sentiment puternic.

Minţi bolnave

Cu totul altfel stau lucrurile în serialul de televiziune menţionat sau în altele de acelaşi tip. În acestea, crima este odioasă şi nu rareori repetată, produs al unei minţi bolnave irecuperabil, în afara legilor omeneşti. Poliţistul nu compătimeşte niciodată cu criminalul. Nu e nimic de înţeles şi, cu atât mai puţin, de iertat în fapta acestuia din urmă.

Mi se pare evident că transformarea genului poliţist răspunde transformării lumii înseşi. Mai mult, niciun alt gen, literar sau artistic, nu dă o mai limpede socoteală de această prefacere din temelii a societăţii noastre decât acela poliţist. Ne vedem în el ca într-o oglindă necruţătoare.

Cei mai răi asasini cu care are de-a face Maigret nu sunt niciodată sadici. Din contra, mulţi sunt oameni de treabă, în fond, timizi, blânzi, la limită, asociali, victime ale unor momente de rătăcire. Criminalii în serie din filmele recente sunt fiinţe subumane, simple brute, cu o gândire primitivă şi, de aceea, capabili de orori. Lumea lui Maigret e încă una aşa zicând pozitivă, în care predomină binele, iar răul este remediabil. Minţile criminale aparţin unei lumi negative, în care până şi binele e simţit de cei sortiţi să-l protejeze ca îndoielnic, iar răul n-are alt leac decât moartea. La crimă se răspunde cu crimă, fie ea şi legală.

Mi se pare evident că transformarea genului poliţist răspunde transformării lumii înseşi. Mai mult, niciun alt gen, literar sau artistic, nu dă o mai limpede socoteală de această prefacere din temelii a societăţii noastre decât acela poliţist. Ne vedem în el ca într-o oglindă necruţătoare. Un Maigret al zilelor noastre n-ar fi cu putinţă. Faimoasa lui intuiţie ar da greş, presupunând că ar accepta să se ocupe de minţi criminale precum acelea care ne bântuie lumea şi filmele. S-ar muta cu siguranţă la Meung-sur-Loire, unde şi-a construit o casă, cerându-şi pensionarea anticipată, şi s-ar consacra grădinăritului, ca un alt candid personaj din literatura franceză a secolului XVIII.

Scriam însemnările de mai sus şi nu încetam să mă întreb de ce literaturii române îi este atât de străin romanul poliţist. Răspunsul, când îl voi şti.