De ce Vladimir Putin nu cedează. Psihologia unui lider politic

0
0
Diverşi specialişti au căutat motivele dorinţei de dominaţie ale lui Putin
Diverşi specialişti au căutat motivele dorinţei de dominaţie ale lui Putin

Filosoful german Friedrich Nietzsche vorbea despre existenţa la oameni a unei “voinţe către dominare”. Iar în psihologia socială este cunoscut termenul “necesitatea de putere”, pentru a descrie dorinţa accentuată a unor persoane de a deţine controlul asupra proceselor politice, de a conduce mulţimea într-o direcţie anume. Pentru aceşti oameni, puterea este un loc care trebuie ocupat.

Dictatorul cubanez Fidel Castro a fost unul dintre liderii cu o sete de putere exagerată. Aşa îl descrie un raport psihiatric secret elaborat de CIA în 1961, în care se mai menţionează că Fidel Castro avea necesitatea de a fi recunoscut şi adulat de masele largi. El avea un caracter rebel, fiind mereu în căutarea unui adversar şi dornic să-şi extindă puterea personală dincolo de orice autoritate.

În situaţii politice de înaltă tensiune (cum a fost criza cubaneză din 1962), persoanele cu “necesitate de putere” utilizează retorica forţei, sunt mai dispuşi să meargă pe calea războiului, decât alţi politicieni. Aceasta explică de ce ei pot provoca cu uşurinţă conflicte serioase, în pofida faptului că din punct de vedere raţional, conflictele ar fi putut fi evitate.

Asemenea exemple găsim şi în politica mare din zilele noastre. Să ne gândim la modul în care preşedintele rus Vladimir Putin a sfidat întreaga lume în cadrul conflictului ruso-ucrainean din 2014; doar o personalitate cu o accentuată ”necesitate de putere” putea proceda atât de riscant şi hotărât în acele circumstanţe. Dar evident că există şi alte subtilităţi psihologice care stau la originea unor asemenea comportamente politice. 

Au fost formulate mai multe ipoteze în privinţa leadershipului, a motivaţiilor şi a psihologiei lui Putin, existând şi unele opinii mai controversate, care ţin de integritatea lui psihică. Astfel, psihoterapeutul Philip Jaffé, expert al Federaţiei Elveţiene de Psihologie considera că la originea comportamentului provocator al lui Putin ar putea sta o traumă psihică dobândită în copilărie, vreo umilinţă care l-a sensibilizat, s-a dezvoltat într-un complex de inferioritate şi se reflectă astăzi prin dorinţa acestui lider politic de a se afirma cu orice preţ, de a se impune ca ”mascul alpha”.

Putin ar fi un ostatic al imaginii de lider dominant pe care şi-a creat-o de-a lungul anilor şi în situaţii de criză şi conflict nu-şi poate permite să cedeze.

Profesorul irlandez de neuroştiinţe Ian Robertson consideră că psihologia lui Vladimir Putin este marcată de trei aspecte ale personalităţii: el ar avea o închipuire distorsionată privind regulile sociale, priveşte Occidentul ca fiind slab şi decadent şi se teme să piardă puterea. Toate acestea, însumat, contribuie la maniera sa de a face politică, inclusiv prin sfidarea normelor internaţionale.

Vladimir Putin, de pe „altă lume”

La începutul anului 2015, pe fundalul războiului informaţional dintre Rusia şi Occident, a fost pe larg distribuită informaţia precum că Vladimir Putin ar suferi de o formă de autism sau chiar de sindromul Asperger – o tulburare de tip autist, care îi afectează capacitatea de a lua decizii. Această ipoteză a fost lansată de cercetătoarea Brenda Connors, care a elaborat încă în 2008 un raport pentru Office of Net Assessment, un think-tank afiliat Pentagonului. Cecrcetătoarea a presupus că ”evoluţia neurologică a lui Putin a fost întreruptă în copilărie”, din cauză că la începutul vieţii, poate chiar în uter, Putin ar fi suferit un accident emisferic (mama sa l-a născut la vârsta de 41 de ani).

Concluziile acestea se bazează exclusiv pe analiza înregistrărilor video cu Putin (microexpresiile sale şi modul în care el mişcă partea dreaptă a corpului), însă doar o scanare a creierului ar putea oferii date concrete în susţinerea acestei ipoteze. În plan psihologic, o formă de compensare a bolii este controlul extrem, un stil autoritar de a lua decizii şi de a guverna. Aceasta este una dintre numeroasele tentative de a descifra caracterul liderului rus, pentru a-i înţelege deciziile nestandarde, uneori aparent nebunatice.   

Sunt simptomatice şi comentariile pe care le-au făcut Angela Merkel şi Barack Obama despre Vladimir Putin, în 2014. Cu privire la intervenţia rusă în Crimeea, Merkel a opinat că Putin parcă ar trăi „în altă lume”. Puţin mai târziu, Obama a presupus că Putin ar acţiona iraţional, fără a se ghida de interese pe termen mediu şi lung. E adevărat că în octombrie 2014 premierul rus Dmitri Medvedev a găsit un prilej să-i răspundă lui Barack Obama cu aceeaşi monedă.

Medvedev s-a arătat revoltat de discursul preşedintelui american în faţa Adunării Organizaţiei Naţiunilor Unite, în care Obama spunea că Rusia reprezintă cea de-a doua ameninţare pentru poporul american, după virusul Ebola, pe locul trei fiind Statul Islamic. Medvedev a avut un comentariu dur pentru Obama: „Este trist, este vorba de o aberaţie mentală”. Tot în acea perioadă, într-un alt context, legat de epidemia Ebola, magnatul american Donald Trump a făcut pe contul său de pe Twitter o declaraţie la fel de impertinentă în raport cu Obama: ”Am început să cred că este ceva în neregulă cu sănătatea mentală a preşedintelui Obama. De ce nu opreşte zborurile. Psycho!”.

De ce Putin nu cedează

Deci, vedem că nu doar diverşi cercetători, ci liderii politici înşişi îşi arată nedumerirea faţă de unele declaraţii şi acţiuni din sfera lor de activitate şi îşi suspectă colegii de dezechilibru psihic sau de o pasiune aproape patologică pentru dominare şi putere. Numai că ei se grăbesc să dea etichetări gratuite. Comportamentele liderilor politici nu pot fi explicate printr-o simplă diagnoză medicală; în cazul lor avem de-a face cu o cumulare de trăsături de personalitate, înnăscute şi dobândite (inclusiv sub-clinice), care le permit lor să se manifeste atipic în diferite situaţii şi contexte dificile. Doar examinând mai multe faţete ale psihologiei de lider ne vom da seama de complexitatea caracterului lor şi vom înţelege cât de eronat este să încercăm să identificăm o singură cauză a felului lor de a fi, implicit să răspundem la întrebarea ”de ce Vladimir Putin nu cedează?”.

Pentru a caracteriza comportamentele dominante, riscante şi lipsa fricii faţă de consecinţe, psihologii operează cu un termen clinic original – Sindromul Dominanţei fără Frică (Fearless Dominance Syndrome). Acest sindrom este propriu pentru liderii interlopi, pentru unii lideri militari, dar şi pentru destui politicieni şi businessmani. Capacitatea lor de a merge la risc depăşeşte media pe populaţie şi pare nebunatică, însă în situaţii critice ea poate avantaja foarte mult în competiţia politică. Există lideri politici la care această trăsătură este bine evidenţiată. A demonstrat-o, bunăoară, John Kennedy în timpul crizei cubaneze. 

În cadrul unui studiu a fost evaluată existenţa acestei trăsături la 42 de preşedinţi americani şi, lucru curios, prezenţa Sindromului Dominanţei fără Frică la ei e semnificativ mai înaltă decât media pe populaţie. Cercetătorii aşa au şi afirmat, că aceasta e o trăsătură comună pentru preşedinţi şi psihopaţi. Dintre cei 42 de preşedinţi americani evaluaţi, cei mai neînfricaţi s-au dovedit a fi Theodore Roosevelt, John F. Kennedy, Franklin D. Roosevelt, Ronald Reagan. Ei au acţionat cum puţini alţii ar fi avut îndrăzneala.

Dominanţa fără Frică îi este proprie şi lui Vladimir Putin în cadrul politicii sale imperialiste în spaţiul ex-sovietic. În vara anului 2014, unii analişti politici considerau că în cazul unei eventuale confruntări nucleare (generate de criza ucraineană), Putin, comparativ cu alţi lideri ai lumii, ar demonstra cea mai înaltă gătinţă de a merge până la capăt. Aceste presupuneri şi-au găsit într-un fel confirmarea în martie 2015; atunci, într-un film documentar dedicat primei aniversări de la preluarea Crimeei de către Rusia, Putin a mărturisit că era gata să pună armamentul nuclear în alertă în timpul anexării peninsulei.

Critici la adresa lui Putin: de la „atitudinea lui Eu” la „posedat de Satana”

Fostul preşedinte polon, Lech Walesa, fiind uluit de comportamentul liderului rus, a lansat următoarea tiradă despre acesta: ”Putin a început un război cu toată lumea civilizată. El încalcă tratate, întelegeri, garanţii. Lumea nu poate asista impasibil. Dacă se întâmplă asemenea lucruri, nu ne rămâne decât să aplicăm forţa. Cum putem câştiga, dacă el boxează şi noi ceilalţi jucăm şah? Acest comportament agresiv vine dintr-o altă epocă şi este sortit să fie înfrânt. Nu am niciun dubiu că libertatea şi democraţia vor învinge”. Această descriere a lui Putin îi înfăţişează, de fapt, trăsăturile ”dominanţei fără frică”.

Până şi Dalai Lama a decis să se alăture la corul criticilor şi a declarat că Putin este foarte egocentrist. ”Atitudinea lui este Eu, Eu, Eu”, a punctat liderul spiritual tibetan. Un alt lider religios, capul bisericii ortodoxe ucrainene a fost şi mai original în acuzaţii; potrivit lui, Putin procedează ca biblicul Cain şi e posedat de Satană. Toate aceste şi multe alte acuzaţii şi mustrări din afară nu l-au împiedicat deloc pe Vladimir Putin să-şi urmeze cu încredere stilul său de leadership şi să obţină un suport uimitor de puternic în rândul ruşilor. Suntem încă în timpurile când un leadership îndrăzneţ şi dominator poate fi eficient şi poate marca soarta lumii.  

E de menţionat că la unii lideri care s-au bucurat de o popularitate ieşită din comun pe durata guvernării se poate dezvolta o închipuire denaturată despre sine, ca despre ”trimişi ai sorţii”. Veneraţia pe care o manifestă cei din jur le creează acestor lideri o încredere supraestimată în propria atotputernicie şi în justeţea propriilor decizii. Monarhii medievali şi liderii totalitari din secolul XX au suferit de asemenea percepţii. ”Statul sunt eu”, celebra expresie a lui Ludovic al XIV-lea, este o mostră a acestui tip de gândire. Ea se formează şi la unii lideri mondiali contemporani.

Mihail Gorbaciov, ultimul conducător al URSS, a mărturisit că trăise asemenea sentimente în anii 1980. Iar referindu-se la comportamentul lui Vladimir Putin, din 2014, el a specificat: ”Cred că începe să sufere de aceeaşi boală de care m-am îmbolnăvit şi eu cândva – excesul de autoîncredere. Şi orice se vorbeşte, nu mai contează: el deja se crede Dumnezeu sau cel puţin locţiitorul său”. Alţi lideri ajung să declare că au primit porunci de la Dumnezeu. Să ne amintim de Jeanne d'Arc; sau, în timpurile noastre, de George Bush Jr., care a declarat că Dumnezeu l-a îndemnat să pună capăt tiraniei din Irak şi să lupte cu terorismul din Afganistan. 

Psihanalistul rus Victor Mazin are următoare explicaţie la întrebarea de ce puterea schimbă caracterul oamenilor şi îi face să se supraestimeze: ”Conform diferitelor teorii psihanalitice, în fragedă copilărie noi trecem printr-o microfază care se numeşte ”atotputernicie”, când avem impresia că gândurile noastre manipulează cu lumea din jur. Acesta e un moment foarte efemer, care curând trece pe plan secund. Dar conform logicii psihanalitice, noi niciodată nu părăsim nimic definitiv. Tot ce ni s-a întâmplat vreodată rămâne cu noi pentru totdeauna”.

Astfel, în clipa când ajungem la putere, acea impresie infantilă despre ”atotputernicie” începe să iasă la suprafaţă, să se manifeste în aşa măsură, încât pierdem simţul realităţii. Funcţia înaltă pe care o obţine un om declanşează fenomene psihice adânc impregnate în subconştient. Acestea o fi fiind motivele sau altele, cert este că noi putem vedea aievea cum unii oamenii de la conducere ajung să se considere un fel de semizei, li se pare că sunt deasupra legii şi ei unicii deţin adevărul şi cunosc încotro trebuie să se mişte ţara şi poporul.

Suma tuturor factorilor psihologici descrişi mai sus cultivă trufie şi ambiţii nestăpânite, din care izvorăsc majoritatea conflictelor mari în lume. Odată păşind pe calea manifestării puterii şi a voinţei politice, liderilor le este dificil psihologic să cedeze şi să facă un singur pas înapoi, chiar dacă raţional el este justificat.

Politologul rus Stanislav Belkovski susţinea în cadrul unui interviu din iulie 2014 că o succesiune de paşi ireversibili a caracterizat politica lui Vladimir Putin în privinţa Ucrainei. După cum s-a exprimat Belkovski, „o decizie ireversibilă [a lui Putin] a provocat o succesiune de decizii ireversibile. (...) iar el [Putin], nu-şi poate permite să cedeze”, fiindcă asta ar afecta grav imaginea lui publică şi amorul lui propriu. Situaţia în Ucraina a evoluat astfel, încât Vladimir Putin e nevoit să meargă înainte, pentru a nu pierde tot ce a obţinut anterior. După anexarea Crimeei la Rusia, Putin a devenit ostatic al „logicii biciclistului”, când trebuie să dea din pedale, să meargă înainte, pentru a nu cădea, afirma Belkovski.

Puţin mai devreme, în luna aprilie a acelui an, un deputat rus susţinea cam acelaşi lucru: „el [Putin], chiar dacă ar dori să se oprească, nu o mai poate face, fiindcă trebuie să meargă înainte, altfel va fi considerat lipsit de caracter în ţara sa”. Suntem cu toţii martori cum, a câta oară în istorie, o psihologie complexă şi distinctă a liderilor politici, care face ireversibili paşii lor, aduce lumea în mijlocul unui nou conflict internaţional de amploare.

Mai multe articole găseşti aici: Instinct şi Raţiune (www.dorianfurtuna.com )

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite