De ce fug românii de România?

0
0

Aproape zece milioane de români trăiesc în afara României şi majoritatea lor nu vor să mai audă de ţara din care provin, conform Ministerului românilor de pretutindeni.

Anunţul ministrei Natalia Intotero detaliază cifrele: din 9,7 milioane români trăitori în afara ţării, 4,1 milioane sunt în comunităţi istorice (Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Ungaria), restul de 5,6 milioane sunt emigranţi care şi-au părăsit ţara în mai multe valuri din 1945 încoace, majoritatea covârşitoare fiind cei plecaţi după 1990.

Şi nu doar că sunt foarte mulţi români plecaţi din ţară – nici nu vor să se mai întoarcă. Motivele? „Motivele cele mai des invocate când vine vorba de România sunt neajunsurile materiale cotidiene, veniturile mici, lipsa unui loc de muncă decent, stabilitatea, calitatea slabă a clasei politice de-a lungul timpului, corupţia”, o spune chiar ministra. Clasa politică din 1945 încoace i-a făcut pe 5,6 milioane de români să-şi ia lumea în cap.

Fascinantă este renunţarea la identitatea românească. Unele diaspore – precum cea evreiască – reuşeşte să-şi păstreze identitatea la nivel de secole, pentru alte diaspore este nevoie de 3-4 generaţii pentru a se produce asimilarea. Însă în cazul românilor emigranţii renunţă să se mai considere români de la a doua generaţie, dacă nu chiar de la prima. Majoritatea pur şi simplu vor să uite că s-au născut români. Bătaia de joc numită dreptul de vot în străinătate este un alt indicator al ruperii de România: din 5,6 milioane de români abia câteva sute de mii reuşesc să voteze.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în comunităţile istorice. Unul din principalele motive pentru care Republica Moldova nu s-a unit cu România (dincolo de prezenţa militară rusă) este şi faptul că pentru o mare parte dintre cei de dincolo de Prut pur şi simplu România nu s-a dovedit un pol de atracţie. Asimilarea etnică accelerată din ultimii 30 de ani a românilor din Ucraina, Bulgaria, Serbia şi Ungaria – dincolo de intervenţia directă şi brutală a autorităţilor statale – se datorează şi lipsei de atracţie a culturii române, a societăţii în general. Un exemplu cât se poate de grăitor: televiziunea publică de la Bucureşti nu poate produce şi oferi românilor din afara ţării decât reluări ale filmelor şi emisiunilor de divertisment de acum 50 de ani. Vârful culturii româneşti televizate este vechi de jumătate de secol, asta spune tot.

Proiecţiile demografice sunt catastrofale pentru România în următoarea generaţie: până în anul 2050 vom fi între 14-15 milioane de români în ţară cu un procent de aproape 30% persoane peste 65 de ani.  Între timp fuga din România va continua: undeva spre 4,5 milioane de români vor pleca din ţară în următorii ani. Pe lângă cei 5,6 milioane deja plecaţi. Vestea bună este că s-ar putea să se ”rezolve” problema educaţiei: numărul copiilor de vârstă şcolară va scădea la aproape jumătate faţă de cel de acum, număr care deja este înjumătăţit faţă de cel din urmă cu 30 de ani. Pentru Ministerul românilor de pretutindeni continuarea emigraţiei românilor în următoarea generaţie este tot o veste bună, va fi motivată existenţa instituţiei. (mai multe detalii despre viitorul demografic al românilor aici)

De 30 de ani românii fug din România şi vor continua să mai fugă încă 30 de ani. La nivel personal asta nu va duce decât la întărirea individualismului şi a structurilor de clan deja extrem de manifeste - ca român în România nu te poţi baza pe sistemele publice de educaţie, sănătate, pensii, protecţie socială; toate sunt falimentare şi inutile. Toţi românii caută soluţii paralele, fug cât pot de sistemele publice, îşi caută protecţia în individualism şi clanuri. La nivel public golul demografic în plină extindere produce un colaps lent şi sigur a ceea ce înseamnă administraţia publică. Statul român suferă o disoluţie constantă, din ce în ce mai puţini oameni i se supun, din ce în ce mai puţini oameni vor să ştie de existenţa lui. Cei plecaţi vor continua să trimită bani câtă vreme mai au rude în ţară, iar pe termen lung aceste remitenţe vor scădea.

Ceea ce se mai numeşte stat român a fost preluat după 1989 de o serie de structuri de clan care au forma mandarinatului chinezesc medieval, un feudalism ereditar al funcţiilor publice. Sistemul este falimentar pe termen lung, corupţia îl face să fie ineficient şi instabil, ca un parazit care ucide organismul gazdă iar apoi moare şi el. Proiecţia României peste 30 de ani este cea unui teritoriu depopulat sub o administraţie lipsită de orice coerenţă, cu o populaţie îmbătrânită şi individualistă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite