Cum traumatizăm copiii prin neglijare: de la Ceauşescu până în zilele noastre

0
0

Sistemul de creşe şi orfelinate, unde copiilor le-a lipsit atingerea şi grija părintească, a cauzat o amplă traumă psihologică pentru societatea românească, cu consecinţe în dezvoltarea cognitivă a acelor copii neglijaţi şi abandonaţi şi cu impact de ansamblu asupra vieţii lor sociale.

Genele nu sunt singurele care ne modelează caracterul. Impactul lor este puternic, aproape atotcuprinzător, dar nu decisiv. Un rol important îi revine mediului de viaţă, precum şi educaţiei; aceşti factori influenţează asupra expresiei genelor şi, în mod firesc, contribuie la procesul de formare a emoţiilor şi a deprinderilor comportamentale. Mai ales influenţa lor în primii ani de viaţă ai copilului poate fi crucială asupra comportamentului lui la maturitate.

Printre primii cercetători ai acestor efecte a fost psihiatrul şi psihanalistul britanic John Bowlby; acesta s-a inspirat din tezele etologilor şi a elaborat aşa-numita Teorie a ataşamentului, în care vorbeşte despre nevoia fiziologică a fiinţelor umane de a forma şi întreţine legături emoţionale puternice cu congenerii. Iar baza unor relaţii emoţionale normale este pusă încă la etapa legăturii timpurii dintre mamă şi copil.

Bowlby era convins că la copii există o predispoziţie genetică de ataşare de o anumită persoană, ataşamentul este un comportament înnăscut, însuşit de-a lungul evoluţiei speciei, de aici şi aprecierea acestui cercetător pentru tezele evoluţioniste şi etologiste în general. Dacă predispoziţia genetică pentru ataşament nu este împlinită în copilărie, dacă lipseşte grija maternă şi satisfacţia emoţională a contactului cu mama sau cu o altă persoană apropiată, copiii respectivi vor suferi de tulburări emoţionale şi cognitive.

Deşi iniţial teoria a fost supusă criticilor, numeroase cercetări care au urmat au confirmat justeţea concluziilor lui Bowlby. În prezent Teoria ataşamentului este una dintre teoriile consacrate ale psihologiei. În legătură cu comportamentul agresiv, datele experimentale au demonstrat că acei copii care au suferit de o lipsă de relaţii de ataşament, sau mai ales au fost maltrataţi, sunt mai anxioşi şi predispuşi spre reacţii violente în situaţii necunoscute. 

Este important să înţelegem că necesităţile bebeluşilor sunt preformate de-a lungul a milioane de ani de evoluţie. La primate în general, iar la specia umană în particular, puii se nasc practic prematur (aceasta e o adaptare care permite creşterea considerabilă a volumului creierului); minusul acestei adaptări constă în subdezvoltarea organismului la naştere. Bebeluşii ar fi trebuit să stea în uter încă vreo câteva luni sau poate chiar un an şi ceva, pentru a fi pregătiţi să contacteze cu mediul din afară. Iată de ce, odată născuţi, ei au nevoie stringentă de atingere, de îmbrăţişări, de alăptare de la mamă, vor să simtă mirosul şi căldura ei corporală, să-i audă vocea. Aceste necesităţi sunt fundamentale în primul an şi ceva după naştere.

image

În 99% din durata evoluţiei umane, cât oamenii au trăit în mici grupuri de vânători-culegători, prezenţa permanentă a copilului alături de mama sa, ziua şi noaptea, a fost o normă. Iar plânsetele erau rare, inclusiv fiindcă grupurile umane primitive nu-şi permiteau să-şi trădeze locul prin ţipetele copiilor; adulţii din jur răspundeau prompt la necesităţile celor mici, îi luau în braţe, îi linişteau, pentru a le întrerupe plânsul. Se crea un fel de presiune socială asupra mamei să-şi calmeze copilul la piept; pe parcursul evoluţiei umane, copiii nu erau lăsaţi să plângă şi nu erau privaţi de necesităţile lor de bază.

Experienţa emoţională prin care trec bebeluşii în prima perioadă a vieţii are o influenţă asupra echilibrului lor emoţional pe viitor.  

Or, cu părere de rău, în vremurile noastre omului contemporan nu-i este simplu să găsească timp, răbdare şi să facă faţă tuturor necesităţilor pe care le au copiii. Adeseori, părinţii îşi consideră datoria îndeplinită prin simplul fapt că au dat naştere unui copil şi se grăbesc să revină la agenda lor de lucru. De aici, e un pas până la erorile grave în creştere şi educaţie. Dacă în perioada critică de dezvoltare neurofiziologică şi emoţională copilul va fi într-un fel sau altul neglijat, consecinţele negative nu vor întârzia să apară.

parinte si copil

Psihologul american Darcia Narvaez, specialist în dezvoltarea postnatală a copiilor, susţine că primele acţiuni contrare necesităţilor bebeluşilor încep adeseori încă în maternităţi, unde ei sunt o perioadă izolaţi de mamă, sunt supuşi unor lumini şi sunete stridente, sunt lăsaţi să plângă. Unii părinţii se inspiră din aceste tratamente, le apreciază drept normale şi ajung să adopte un stil de parentaj greşit, numit şi insensibil sau indiferent (insensitive parenting). Experienţa emoţională prin care trec bebeluşii în prima perioadă a vieţii are o influenţă asupra echilibrului lor emoţional pe viitor.  

Tot mai multe studii demonstrează mai ales rolul determinant care îi revine mamei în educarea unor copii toleranţi şi non-violenţi. În cadrul unui experiment longitudinal efectuat în Jamaica, s-a constatat că acei copii care au beneficiat din fragedă copilărie de o tandreţe şi o atenţie sporită din partea mamei lor, au manifestat peste ani un grad mai înalt de aptitudini intelectuale şi un comportament non-violent, comparativ cu copiii din aceeaşi generaţie, dar cărora le-a lipsit o atenţie similară din partea mamelor. Autorii cercetării susţin că nu există niciun dubiu în privinţa efectelor benefice pe care le au asupra individului uman relaţiile emoţionale împlinite cu mama, dacă aceasta cunoaşte cum să se comporte corect şi cum să comunice cu copilul său.

Un alt studiu longitudinal, de 32 de ani, efectuat în statul american Minnesota, a arătat că acei copii care au beneficiat de atitudine grijulie şi tandreţe din partea mamei în primii trei ani de viaţă, au demonstrat ulterior, în tinereţe, competenţe sociale mai bune şi aptitudini academice mai înalte. Din contra, copiii lipsiţi de îngrijirea maternă sunt mai predispuşi spre a dezvolta unele trăsături subclinice ca narcisismul, machiavelismul, diverse psihopatii, care le conferă un caracter egoist, combativ şi dificil odată cu maturizarea.

Creierii noştri sunt programaţi să se dezvolte în cadrul unui mediu social bogat din punct de vedere emoţional; chiar şi adulţii au nevoie de îmbrăţişări, atenţie şi empatie din partea celor apropiaţi, cu atât mai mult copiii. Drept urmare, dacă bebeluşii vor fi neglijaţi, creierul lor va fi afectat la nivel neurofiziologic. La copiii din orfelinate până şi semnalele interceptate prin encefalografie sunt mai slabe. În primii ani de viaţă ai copilului (mai ales în primele 24 de luni) se formează încontinuu conexiuni între neuroni, însă dacă acel bebeluş va avea în această perioadă o viaţă săracă în comunicare şi în relaţii emoţionale, legăturile neuronale vor fi puţine la număr şi slabe; anumite zone cerebrale vor rămâne subdezvoltate, în ele se va forma mai puţină materie albă şi materie cenuşie.

În mod aparte este afectată dezvoltarea cortexului prefrontal, responsabil de procesele cognitive şi de luarea deciziei. Aceasta explică de ce copiii din orfelinate au o capacitate mai scăzută de adaptare socială, dacă ei nu au fost adoptaţi cât mai devreme, în primele luni sau ani de viaţă. Apropo, unele dintre aceste date au fost acumulate în baza studiilor asupra copiilor din orfelinatele din Bucureşti, în cadrul proiectului The Bucharest Early Intervention Project. Alte studii au dezvăluit consecinţe similare asupra creierului, din cauza neglijării şi a deprivării de grija maternă în anii timpurii ai vieţii copilului. Regiunile creierului responsabile de emotivitate şi cogniţie sunt afectate în mod aparte.

România, un caz aparte la capitolul neglijare parentală 

Pe timpul guvernării comuniste a lui Nicolae Ceauşescu, România avea cea mai mare forţă de muncă feminină comparativ cu celelalte ţări din Europa de Est şi din URSS. După naştere, femeile trebuiau să revină în scurt timp la lucru, iar numărul orelor lor de muncă (raportat la domeniile de activitate) era mult mai mare decât al bărbaţilor. Copiii mici erau lăsaţi în grija bunicilor (ca cea mai bună alternativă), însă cel mai des erau plasaţi în creşe, unde erau lipsiţi de o persoană stabilă, de care să se ataşeze; generaţii întregi au crescut fără a beneficia de o îngrijire maternă împlinită.

image

Consecinţe mult mai grave au fost provocate de politica ceauşistă de a spori cu orice preţ natalitatea şi de a creşte demografia ţării, iar două dintre instrumente au fost interzicerea contraceptivelor şi interzicerea avorturilor. Drept urmare, zeci şi zeci de mii de femei tinere făceau copii în afara căsătoriei sau pur şi simplu nedoriţi, pe care îi abandonau şi aceştia erau plasaţi în orfelinate.

Ei erau numiţi „decreţei” (după numele Decretului 770, din 1966, care interzicea avorturile). Copiii deveniseră brusc o povară, erau simbolic asociaţi cu totalitarismul şi presiunea, erau atribuiţi mai curând statului decât celor care le-au dat naştere. Iar plasarea lor în orfelinate era ghidată de principiul „statul l-a făcut, statul să-l crească” (un gest de dezangajare morală faţă de copil). 

O generaţie întreagă a crescut în asemenea condiţii de neglijare sau abandon din partea părinţilor. Un articol din revista americană New Yorker, intitulat „Puterea atingerii”, a relatat despre drama copiilor din România ceauşistă, iar în unul dintre pasaje găsim următoarea constatare:

„Rezultatul a reprezentat unul dintre cele mai triste experimente naturale din istoria psihologiei moderne. Mii de copii, de la naştere până la vârsta de trei ani, au crescut în orfelinate cu personal insuficient, fiind neglijaţi, adesea confruntându-se cu o deprivare senzorială în lunile lor de formare”.

Sistemul de creşe şi orfelinate, unde copiilor le-a lipsit atingerea şi grija părintească, a cauzat o amplă traumă psihologică pentru societatea românească, cu consecinţe în dezvoltarea cognitivă a acelor copii neglijaţi şi abandonaţi şi cu impact de ansamblu asupra vieţii lor sociale.

Dar să nu ne închipuim că doar în trecutul comunist au existat deficienţe în creşterea şi îngrijirea copiilor. În zilele noastre, în România zeci de mii de copii se nasc nedoriţi de mamele lor, sunt plasaţi în orfelinate sau sunt lipsiţi de o îngrijire maternă cuvenită. Sute de mii de femei plecate la muncă în străinătate îşi lasă copiii acasă, mulţi dintre care nu au încă şapte ani. De aici şi incidenţa foarte înaltă a suicidurilor în rândul adolescenţilor, de dorul părinţilor plecaţi în străinătate. Alte femei, mult prea tinere, încă adolescente, dau naştere copiilor în afara căsătoriei, din cauza neprotejării în timpul actului sexual; deseori aceşti copii nu se bucură de o atenţie părintească deplină.

În Republica Moldova, statisticile oficiale arată că 10% din numărul total al femeilor care au născut nu au împlinit vârsta de 19 ani; aproximativ 70 de bebeluşi anual sunt aduşi pe lume de mame care au mai puţin de 15 ani. Bebeluşii mamelor-adolescente pot suferi de malformaţii congenitale şi de diverse afecţiuni fizice. Nu rareori, ei nu sunt doriţi de cei care le-au dat naştere.

Literatura de specialitate semnalează o listă lungă de caracteristici psihologice proprii copilului nedorit şi neglijat. Printre acestea sunt: excitabilitatea crescută, lipsa sentimentului valorii de sine, el este ostil succesului şi fericirii celorlalţi, caustic, incisiv, ironic, suferă de nervozitate, depresie şi de lipsa reciprocităţii în relaţia cu alţii, îi sunt caracteristice simptome psihotice. De ce ne-ar mira că în societăţile unde s-au practicat asemenea politici în raport cu copiii şi unde şi astăzi problema e deosebit de acută, avem atâtea comportamente deviante şi atâta frustrare şi ură socială?    

Fragment din cartea „Homo aggressivus”

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite