Ce ar trebui să facă un viitor Primar General al Capitalei și un viitor europarlamentar?

La prima vedere, ar putea părea curioasă asocierea din titlu, dar am considerat necesar să mă încadrez în logica autorităților care au decis comasarea alegerilor locale cu alegerile europarlamentare în data de 9 iunie 2024.

Aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 a fost, fără îndoială, cel mai important eveniment al perioadei postdecembriste a istoriei contemporane a României.

Cei 17 ani trecuți de la acest moment, ar fi trebuit să determine clasa noastră politică să conștientizeze noua realitate, pentru că nolens-volens am trecut printr-o serie de filtre și teste care să ne confirme acest statut. Mă refer la faptul că am avut deja o Președinție a Consiliului Uniunii Europene în 2019 și deja am avut patru comisari europeni, la Multilingvism, Agricultură, Dezvoltare Regională și Transporturi.

Ca să intru în miezul problemei, trebuie să plecăm de la premisa că în intervalul 2024-2028/2029 cât timp va fi în exercițiul funcțiunii mandatul noului Primar General al Capitalei și cât timp va exita mandatul celor 33 de europarlamentari pe care-i vom trimite la Parlamentul European, cele două elemente ar trebui să se lege.

Am să  plec, evident, de la un eșec pe care România ca țară și București în calitate de capitală europeană le-au avut în trecut: ratarea obiectivului ca sediul Agenției Europene a Medicamentului să nu fie la București, după ce acesta urma să fie relocat de la Londra.

După cum, București a ratat și obiectivul de a fi Capitală Culturală Europeană în 2021, pierzând titlul în favoarea Timișoarei (manifestările specifice, din cauza pandemiei, desfășurându-se în 2023, după cum bine știm).

Așadar, în ultimii 17 ani, nu am reușit ca țară să avem o capitală cu profil european funcțional. Oare care să fie explicația?

Articolul meu nu vrea să găsească vinovați, nu vrea să critice o realitate, vrea să propună câteva soluții.

Nu este prima oară când scriu despre cum trebuie să fie gândită administrația Bucureștiului! Am mai scris că București este o Românie în miniatură. Știm că vorbim formal de Euroregiunea de dezvoltare București-Ilfov. De aici vreau să plec!

București a fost întotdeauna administrat în funcție de situația geopolitică în care era statul român de când București a fost proclamat capitală a Țării Românești, apoi a Principatelor Unite, apoi a României. Adică a fost un model al Regulamentelor Organice, un model de inspirație occidentală (acel Mic Paris atât de lăudat de iubitorii de cultură), un model sovietic, apoi unul socialist românesc, care, din punct de vedere edilitat și-au lăsat amprenta asupra Bucureștiului. După 1989, de 34 de ani, București a trăit pe moștenirea administrației de dinainte de 1989. Pur și simplu, după tranziție, cei 17 ani de integrare europeană au fost ratați.

Perioada 1968-1989, adică de la desființarea regiunilor de inspirație sovietică și până la căderea regimului comunist a modelat Bucureștiul, a lipit pur și simplu periferia comunelor urbane de oraș. Sectorul Agricol Ilfov, actualul județ Ilfov a fost și este dependent economic de București. Practic, acest județ reprezintă un fel de gospodărie, grădină, dormitor al Bucureștiului. Toate statele membre ale Uniunii Europene au o „regiune a Capitalei”, ca un creier al statului respectiv.

De 17 ani, București a rămas în vechea paradigma este construit pe o schemă strict urbană, de oraș mare, compus din cele 6 sectoare care sunt aproape sau mai mari decât reședințele altor județe. Nimeni nu i-a gândit Bucureștiului paradigma de capitală europeană! La ora actuală, București nu apare pe harta Uniunii Europene ca având ceva al lui și, slavă Domnului, ar putea avea destule sedii administrative comunitare ale unor agenții europene, servicii descentralizate, doar România este Poarta Uniunii Europene cum este și Polonia.

Oare, în programul unui candidat la Primăria Capitalei de ce nu vedem ce au făcut, de exemplu polonezii cu Varșovia? De ce Varșovia ne-a luat fața de mult? Polonia este singurul stat fost socialist cu care ne comparăm ca mărime și alături de care avem un drum comun în NATO. Doar Polonia ne întrece la nivel de populație ca țară fostă socialistă în Uniunea Europeană.

Știu că venim cu modele de afară, dar oare un candidat a plecat de la schema clasică? Singurele mari bulevarde construite după 1989 se rezumă la unul singur, cel construit de fostul primar Sorin Oprescu, pe Axa Nord-Sud, ocazie cu care s-a mai decongestionat situația în arealul Gara de Nord - Grivița -Polizu-Piața Victoriei cu sacrificarea Halei Matache.

Oare când un candidat la Primăria Capitalei se duce la Gara de Nord? Evident, să lăsăm aiureala cu „o închidem, o facem muzeu”! Când ieși din Gara de Nord, pe la „bilete”, te pleznesc în ochi blocurile gemene, fostul Bloc Sora și fostul Hotel Dunărea care deschid Bulevardul Duca. Statuia inginerului-pionier Gheorghe Duca aproape că nu se vede din chioșcuri ruginite, iar Policlinica CFR stă să cadă pe trecători! Asta văd un provincial de la Craiova, de la Galați sau un străin din UE când coboară la stradă, ieșind din Gara de Nord. Deci, înainte de a te apuca să închizi ce merge, mai bine repară ce e stricat!

Terminalul Gara de Nord-Basarab, adică acel peron mobil de la stația de Metrou Basarab este închis și plin de cioburi și rugină. Mergi pe același peron clasic admirând Podul Basarab care a înlocuit străvechea pasarelă metalică și a revoluționat intersecția Titulescu- Griviței. Dar atât, până la Orhideea, ca pieton, riști să te calce mașinile, abia te strecori.

Marile bulevarde și căi bucureștene sunt de la începutul secolului XX. Cred că oricărui candidat la Primăria Capitalei îi este ușor să compare câte mașini particulare erau la 1900 (hai să zicem la 1990, să fim conștienți de schimbare!) și câte sunt acum!

A luat-o un candidat la un „research”, așa pe jos, preț de un covrig cu sare din Gara de Nord și o cafea la pahar, pe Griviței spre Basarab, ori pe Dinicu Golescu spre statuia lui și intersecția cu Mircea Vulcănescu și să se uite la numerele de înmatriculare ale mașinilor staționate? Va vedea că maxim o treime din acestea au numere de București și Ilfov! Restul, sunt mașini cu numere de provincie.

Descărcarea rutieră dinspre Gara de Nord spre Universitate și Victoriei e asigurată de Plevnei și Știrbei Vodă! Păi Plevnei aproape că se îngusteză pe traseul troleibuzului STB 85 când se descarcă în Bulevardul Elisabeta! Urci spre Cercul Militar, treci de Cișmigiu, Primăria Generală, abia înaintând! Legătura pe Schitu Măgureanu, via Izvor este îngustată!

Degeaba ai Calea 13 Septembrie, Bulevardul Libertății, largi, ele se îngustează la contactul cu Drumul Sării și Antiaeriană. Din Giurgiului, dacă mergi spre Unirii, ca șofer, trebuie să ai răbdare, mai ales dacă nu ești de prin partea locului!

Păi cum se descurcă în București un provincial român? Nu mai zic de un cetățean dintr-un stat UE care vine să lucreze aici.

Las deoparte mini-orașul din Nordul Bucureștiului, nici nu am curaj să propun trecerea spre Rahova-Ferentari, în imaginație, pentru că acolo, străzile sunt cele proiectate la finalul anilor 80!

Nu mai zic de platformele industriale și de transporturi Preciziei și Bulevardul Timișoara, spre capătul Tramvaiului 25 și autobuzelor 221 și 136! Nu mai zic nici cât durează o cursă Gara de Nord -Gara Obor cu troleibuzul 85! Și nici cât faci până la Fundeni cu autobuzul 282! Sau cu anticele troleibuze ale liniei 62 pe Iuliu Maniu!

La Gara de Nord, în orele de vârf, când se descarcă circulația din Griviței, Dinicu Golescu, Duca, Gării de Nord în Piața Gării de Nord, este dezastru! Pur și simplu, nu ai cum să lărgești nimic, n-ai pe unde să mai adaugi sensuri de străzi!

Doar dacă urmezi modelul Romei care prin ajutorul oferit Italiei prin Planul Marshall, a construit Grande Raccordo Anulare. Păi acest „inel magic” reușește să „scoată” din oraș peste 160 000 autovehicule pe zi, atunci când mergi dintr-o parte în alta a Cetății Eterne!

Să ne amintim că acum 80 de ani, Calea Griviței era bombardată de aviația anglo-americană, iar sistematizarea Griviței-Vulcănescu-Gării de Nord-Dinicu Golescu este din 1958-1960! Păi câte mașini particulare erau atunci și câte sunt acum?

Oare Primarii de Sectoare și Primarul General au stat vreodată la masă să discute conceptul de dezvoltare integrată?  Să fie conștienți că toți 7 sunt administratori ai unui oraș? Evident, fiecare din cei 6 pe bucăți, dar alături de al 7-lea trebuie să gândească integrat! Degeaba găsești o soluție să descarci un flux aglomerat în Sectorul tău fiindcă încarci Sectorul vecin! Și tot pe la mijloc se înghesuie totul!

Pur și simplu, București a rămas blocat în paradigma anilor 90 ai secolului XX!

Ajungând la al doilea punct al problemei, la alegerile europarlamentare, aici am văzut diferite tipuri de discurs!

Pur și simplu, candidații acuză Uniunea Europeană că nu respectă suveranitatea statelor iar problemele interne economice sunt puse pe seama politicilor europene. Nimic mai fals!

Este de ajuns ca un candidat să meargă la o Facultate de Studii Europene, nu să ia o licență, să audieze cursul de Instituții Europene! Sau, că tot e la modă, să-l comande pe Internet.

Așa ar afla faptul că liniile directoare europene se decid în Consiliul European. Acolo, participă Președintele României! Păi cum nu e suveranitate?

Apoi ai Comisia Europeană, unde ca stat membru ai un Comisar European. Comisia Europeană propune seturi de documente, pe care, prin co-decizie le dezbat Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European.

În Consiliul Uniunii Europene în afara structurii fixe a Secretariatului General, lucrează miniștrii din guvernele statelor membre. Așadar unde nu este suveranitate respectată?

În Parlamentul European, fiecare stat membru trimite europarlamentari aleși de statul respectiv, proporțional cu populația acelui stat.

Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene respectă principiul co-decizie și al majorității calificate. Adică o majoritate a votanților efectivi dar care reprezintă majoritatea populației din Uniunea Europeană. Așadar, nu se pun trei-patru state mari și obligă statele mici să facă un anumit lucru.

De ce doar în România există un fel de ură latentă contra Uniunii Europene în discursul politic? De ce Polonia și Ungaria, ori alte state est-europene nu se simt stânjenite în dezvoltarea lor?

Au făcut greve fermierii germani și francezi? Păi ei au făcut greve fiindcă ei sunt nevoiți să suporte constrângeri pentru că sunt și statele Europei Centrale și de Sud-Est care trebuie să aibă loc pe piața unică.

Evident, sunt inițiative eronate precum renunțarea la banii cash, renunțarea la centralele pe cărbune, dar UE nu poate bloca un stat să își pună în pericol securitatea energetică! Germania a redeschis mine închise de zeci de ani când Comisia Europeană recomanda închideri de mine! A pățit Germania ceva? Nu va păți nici România nimic.

Un candidat la alegerile europarlamentare ar trebui să înțeleagă că Uniunea Europeană funcționează prin tratate și pe principiul subsidiarității. Adică Uniunea Europeană intervine acolo unde constată deficiențe punctuale în politicile unui stat membru!

Nu îi oprește nimeni pe politicienii români să nu intervină pentru românii din Diaspora persecutați de angajatorii din state UE! Parlamentul European este o tribună, unde prin petiționare, atragi atenția!

Politicienii români nu trebuie să-și amintească de Diaspora, doar în campania electorală!

Aș propune viitorilor europarlamentari români să facă o echipă informală: Președintele României, Comisarul European, miniștrii din Consiliul Uniunii Europene, cei 33 de europarlamentari! Dincolo de simpatii ideologice sau antipatii, ei trebuie să dialogheze informal, să se întâlnească măcar o dată pe lună în România, undeva și să discute!

Ei reprezintă voturile României în decizii europene, deci trebuie să știe ce votează acolo! Este târziu acum să mai spun că toți candidații la europarlamentare ar trebui să aibă studii de specialitate!

Noi trebuia ca până în 2024 să clădim o generație de politicieni români specializați pe chestiuni europene care să vadă unde este dezavantajată România dacă este dezavantajată!

Poate ne gândim pentru 2029 la asta ! Vor fi 40 de ani de la momentul 1989, deci timp suficient ca să avem o clasă politică specializată pe probleme local-județene, naționale, interne, externe și europene!