Ce-am fost şi ce-am ajuns. Prietenul la căsnicie se cunoaşte

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Shutterstock
FOTO Shutterstock

Când prietenii tăi, până mai ieri burlaci şi simpatici, îşi găsesc dintr-o dată sufletul pereche, te simţi ca atunci când fugi ca un disperat după tramvai, iar vatmanul îţi închide uşile-n bot.

Cred că există undeva un buncăr al oamenilor însuraţi, altfel nu-mi explic unde dispar fără urmă, după ce-şi văd pirostriile-n căruţă. Mi-am pierdut prima prietenă din liceu imediat după nunta ei, am crezut că au furat-o la petrecere şi-au uitat s-o mai aducă înapoi. Din clipa când a devenit distinsa soaţă a distinsului soţ, nu mi-a mai răspuns la telefon decât prin sms-uri, de parcă era ostatică. Dar şi mesajele astea erau rare ca o chelie incompletă. Vă spun sincer că mai des îmi trimitea sms-uri compania de telefonie mobilă, ca să-mi spună câte puncte am adunat, precum şi ce telefon înzorzonat pot să-mi iau cu stimatele puncte – evident, numai dacă semnez un contract cu ei pe numai 58 de ani.

Elodiile vieţilor noastre

Să revenim. Care va să zică, Dona era tot timpul pe capul meu, până să-l întâlnească pe alesul inimii ei. Dacă-i ieşea un coş în barbă, dădea alarma de gradul zero, mă trezea noaptea la ora trei, s-o duc la Urgenţă. Plângea, bea şi râdea numai cu mine, bârfindu-şi şi fumându-şi toţi potenţialii consorţi – cu toţii erau, ce coincidenţă, nişte boi încălţaţi. Eu eram un fel de ficat pentru ea, adică efectiv nu putea trăi fără mine. Până în ziua când, cum vă spuneam, s-a cununat cu singurul ipochimen din viaţa ei care a excavat un inel din buzunar.

Am jucat la nunta ei până mi-au ajuns rinichii-n ceafă, am pupat-o pe coc la beţie, cum se face la noi, la români, am fost fericită, ca o proastă ce sunt. Au trecut zilele peste mine – mai întâi alea de mahmureală, apoi alea de ”nu mai beau în viaţa mea”, apoi alea de ”bă, fata asta a păţit ceva?”, apoi alea de ”ştiam eu că ginerică ăla părea prea bun ca să nu fie criminal în serie”. Dora a dispărut fără urmă. I-am scris o sută de sms-uri, ca o paranoică. M-au sunat iar de la compania de celulare, m-au întrebat dacă m-am aşezat cumva din greşeală cu fundul pe tastatură, că se înregistrează mai multe mesaje pe numărul meu decât la Pentagon, iar SRI manifestă o uşoară anxietate legată de acest aspect. Nu mai ţin minte, dar cred că am sunat şi la poliţie, ca să anunţ că mai mult ca sigur o doamnă a murit pe undeva, cu telefon şi cu încărcător, cu tot. Norocul meu e că ăia de la secţie aveau prostii mai bune de făcut decât să se ocupe de cazul meu deosebit de palpitant.

Dona a răsărit după vreo lună, doar pe Facebook, mi-a trimis senină un mesaj privat şi mi-a spus că ”e totul ok”. Păi f*t*-ţi ocheiul mă-tii, credeam că ţi-a tăiat ăla carotida în noaptea nunţii şi te-a făcut caltaboş! Ea n-a mai răspuns cu litere, mi-a trimis numai emoticoane din alea cu limbuţa scoasă. Atunci, am mulţumit Cerului că nu ne dau ăştia arme de foc aşa de uşor, că aş fi împuşcat-o în ureche, imediat după ce aş fi aflat unde se găsea. Căci n-am aflat prea curând, ea era prea ocupată să mă uite, n-avea vreme să-mi mai spună pe unde o purtau destinul şi libidoul proaspăt măritat.            

O lume legumă, nebună, legumă

Am umblat înnebunită mai multă vreme, în căutarea unei prietene care să mă vrea la bine, la rău şi la îndrăgosteala ei. Dar asta e marfă rară, de contrabandă. Când îşi găsesc un bărbat dispus să se culce cu ele de mai mult de patru ori, femeile căpiază şi consideră că asta înseamnă logodnă. Prin urmare, prietenele şi toate celelalte cunoştinţe care au funcţionat ca nişte tomberoane, atâta amar de ani – adică le-au ascultat şi au adăpostit tot balastul inimii lor – devin nişte deşeuri. Acum, perechea de sex opus e totul, soarele de pe cer şi luna din creieri, restul n-au decât să plesnească.

Şi chiar dacă ne mai întâlnim după marea schimbare de stare civilă, ăştia sunt mutanţi. Mihăiţă era inima găştii mele, în tinereţe, dar peste vreo doi ani a ajuns splina găştii. Cu alte cuvinte, ne puteam lipsi de el, întrucât era deja vătămat. Se amorezase fatalmente de o piţipoancă şi aia ţinea telecomanda. Michi, fă aia, Michi, nu face ailaltă, Michi, pauză, Michi, repede înainte. De câte ori suna Carla, Michi căpăta culoarea prazului ofilit, era ca un icter fosforescent, intra în panică şi ne lăsa baltă cu berile-n faţă, alerga să-şi ajute iubiţica, fiindcă biata de ea îşi scăpase poşetuţa într-o băltoacă, mvaaai, mvaaai.

Nu-l mai recunoşteam, era un papagal. Înainte, făcea mişto de femeile care susţineau că Mandela a fost un fotbalist celebru, care a militat pentru ca negrii să joace şi ca atacanţi, nu doar ca fundaşi. Cu toate astea, Carla îi câştigase pulsul sufletului, deşi ea făcea parte din categoria pe care el o detesta (teoretic): enervant de frumoasă şi terapeutic de proastă.

Imediat după ce s-a însurat, în aplauzele prietenilor şi apoplexiile părinţilor, Georgică a devenit vegetarian. Probabil în noaptea nunţii a visat un broccoli uriaş şi i s-a părut un semn divin, nu ştiu. Aaa, sau poate faptul că mireasa nu mânca decât lacto-ovo-bobiţe l-a influenţat la un mod absolut tulburător. La nuntă, fericita a dorit meniu pentru mamifere ierbivore şi pentru peşti fitofagi. Până atunci, mirele mâncase mai mulţi kilometri de cârnaţi decât kilometri de autostradă are România – bine, adevărul e că asta nu e ceva spectaculos. După nuntă, şi-a adus brusc aminte (probabil sub ameninţarea făcăleţului şi a privării de sex) că trebuie să decedeze nişte animale pentru ca noi să ne îndopăm cu slană. Naşpa. Toţi cei care ajungeau în vizită la ei, printr-o minune, se supuneau legilor casei: vă rugăm să rumegaţi, deoarece aşa este normal. Avem la felul întâi supă din rădăcini, la felul doi supă din tulpini şi la desert supă din stamine, petale şi sepale. Să te lingi pe degete, nu alta!

Înainte de nuntă, Georgică fuma, bea şi mânca aproximativ ca un animal normal. După acest moment solemn, a aflat că prietenii dăunează grav sănătăţii. Carla a decis că înfluenţa anturajului e fatală. Când l-am revăzut întâmplător, la vreo lună după ce s-a însurat, arăta ca un călugăr tibetan crescut la orfelinat. Era un fel de omidă verde, translucidă, dar era mândru că mâncase mai mult furaj decât vaca bunică-sii.

Leni s-a măritat cu Toni, care a considerat subit că toate prietenele ei sunt... cum să mă exprim eu mai delicat... nişte curve. Prin urmare, le-a trimis la Recycle Bin, deoarece întinau dragostea ei neprihănită. Fetele alături de care îşi petrecuse toate iubirile şi blenoragiile deveniseră indezirabile. Le-a neglijat luni de zile. Totuşi, avea momente de-o gingăşie rară, când îi era tare dor de prietenele ei. Ca atare, le băgase în agenda telefonului cu nume conspirative: Departamentul Contabilitate, PR Enel, Instalator Gabi. Se întâlnea cu ele pe ascuns, în timp ce-i spunea lui Toni că e la coafor, iar la sosirea ei acasă, el suna la ANPC, fiindcă nu e normal să achiţi 60 de lei pentru o coafură de care ar fi râs până şi Renate Weber, prietenii ştiu de ce.

Eu şi nevastă-mea naştem curând

O specie protejată de lege este cea a oamenilor care, atunci când găbuiesc un partener oficial, nu mai spun niciodată ”eu”, spun doar ”noi”. Emoţionant, nimic de zis. E normal ca, după ce te pişcă dragostea de fund, să consideri că ai patru ochi şi doi pancreaşi. Ba mai mult, asist din ce în ce în ce mai des la greţurile bărbaţilor gravizi, acei sublimi empatici care suferă alături de nevestele lor, indiferent că le doare un maţ sau au crize de nervi. ”Noi avem greţuri, nu suportăm cabanoşii”, mi-a spus odată un cât p-aci bărbat, care se ţinea cu o mânuţă de piept şi cu cealaltă mânuţă de nevastă-sa, gravidă în luna a treia. Era atât de pasionat de misiunea lui, încât se supărase că nu poate face ecografie în locul ei. Ea i-a spus, cu un zâmbet cabotin, că ar prefera ca el să nască în locul ei, fiindcă ecografia nu doare. El s-a scuzat şi s-a apărat că, din câte intuieşte, va resimţi cu siguranţă durerile facerii, alături de ea, cum a văzut el într-un documentar imbecil (adjectivul îmi aparţine mie, nu lui).

Oamenii cuplaţi nu pierd timpul cu oamenii desperecheaţi. Câtă vreme toată lumea îşi plânge de milă şi îşi caută sfertul pereche, planeta trăieşte într-o armonie fascinantă. În momentul în care un membru al grupului se lipeşte de o iubire pasională, o ia razna. Se schimbă, se prosteşte, se converteşte la ceva.

Fane nu ne-a mai sunat de doi ani, de când s-a însurat. O vreme, am crezut din toate instinctele şi din toate intestinele că a murit de mâncare bună şi (implicit) de inimă rea. Sau că o omorâse pe nevastă-sa şi fugise-n Mexic. Am dat de el într-o mall odată şi am ţipat, vă spun sincer, credeam că a ieşit dintr-un cavou. Totuşi, pentru un răposat, am considerat că avea haine destul de bune şi bumbăcoase, aşa că am îndrăznit să intru în vorbă cu el, mai ales după ce mi-a zis ”saru’ mâna”. Câtă vreme a purtat o prietenoasă conversaţie cu mine – circa 30 de secunde – s-a uitat în toate părţile, ca şi cum voia să împartă manifeste. I-am pus zece întrebări, iar el a răspuns ”bine” la toate, n-am auzit de-atâtea ori cuvântul ăsta de când am făcut ultimul examen oftalmologic. Nu ştia cum să zboare mai repede, îl aştepta nevastă-sa la o cafenea din mall.

Mi-am iertat amicele că s-au vârât în patul iubiţilor mei (da, da, sunt o fiinţă deosebită şi generoasă, asta ştiaţi deja), dar mi-a fost greu să le iert că s-au vârât în viaţa iubiţilor lor. Pentru că de câte ori au fost fericite, m-au părăsit fără altă explicaţie decât zâmbetul lor dulce-enervant, ca un baton de nuga. Pe urmă, însă, am realizat că şi eu fac la fel. 

Foarte multe prietene au plecat din viaţa mea îmbrăcate în alb, ca nişte fantome. La nunţile lor, mi-am luat adio de la ele, în gândul meu. Ştiam că nimic nu va fi la fel ca înainte.        

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite