Cazul Burnei şi legea tăcerii din lumea medicală

Una dintre piesele mai puţin cunoscute ale dramaturgului D.R. Popescu se intitulează Mai suna-vei dulce corn sau Omul de cenuşă şi a fost dedicată profesorului Octavian Fodor. Gastroenterolog renumit, multă vreme rector al Institutului de Medicină şi Farmacie din Cluj.

Spectacolul cu respectiva piesă a avut premiera la data de 17 februarie 1981 la Teatrul Naţional din Cluj. Montarea a fost departe de a fi reprezentat un succes. A contat, fireşte, faptul că spectacolul a fost montat la repezeală, după mărturia autorului, în numai două săptămâni. Şi-a mai spus cuvântul însă, după aceeaşi mărturie (cf. D. R. Popescu- Teatru comentat –vol II, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987), presiunea nemaiîntâlnită exercitată asupra creatorilor de casta medicilor cu titluri universitare din Cluj. Şi aceasta fiindcă scrierea lui D. R. Popescu era inspirată de ceea ce dramaturgul numeşte asasinatul cu mâinile curate exercitat asupra profesorului de cei ce voiau să îi iau locul. Şi care au profitat în exces de faptul că Octavian Fodor, cum spuneam, gastroenterolog, a fost el însuşi bolnav de cancer la stomac, că şi-a dus suferinţa în tăcere vreo 12-15 ani. 

Tot felul de pseudo- oameni de ştiinţă au pus la cale, în piesă, o veritabilă cabală împotriva şefului de clinică, personajul cu numele de Sebastian Voiculescu, dublată de aceea împotriva piesei şi a spectacolului ce le punea în cea mai crudă lumină din lume micimea umană şi crasa impostură profesională. Se vedeau pe scenă, cu ochiul liber, ceea ce până atunci secret. Luptele intestine din interiorul unei bresle cu mentalităţi şi atitudini feudale, în care funcţionează o criminală lege a tăcerii şi o injustă imunitate menite să ascunde cele mai urâte fapte din lume. Doar Augustin Buzura şi-a mai îngăduit să scoată la lumină viermuiala din această lume în romanul Orgolii.

Mi-am amintit de, pe nedrept, uitata piesă a lui D.R. Popescu zilele acestea când am citit cu stupoare ceea ce se întâmpla în clinica de ortopedie infantilă unde stăpân absolut era profesorul universitar doctor Gheorghe Burnei. Până mai ieri un clasic în viaţă. Un mit modern. Clinică în care funcţiona legea mafiotă a tăcerii, binecuvântată de prevederi cu pretenţii de legalitate de însuşi Colegiul Medicilor din România. Prevederi ce le interzic acelor doctori care sunt conştienţi că se comit abuzuri să le facă publice.

Totul în spitalele publice din România trebuie să se întâmple în cadru închis. Ca în famigliile mafiote. Unicul drept al medicilor cinstiţi care sesizează că sub ochii lor se petrec ilegalităţi fiind acela de a raporta mai întâi totul celui reclamat. Care uneori se confundă chiar cu şeful de clinică. Insul care are în mână pâinea şi cuţitul. Care, aşa după cum se vede tot mai limpede pe măsură ce dezvăluirile asupra celor comise de prof.dr. Burnei, înseamnă drept de viaţă şi de moarte. Dreptul de a-şi transforma pacienţii în cobai. Totul din cauza dorinţei nebuneşti ce-l anima după unele mărturii pe zisul profesor de a inventa ceva.

Halucinantul caz şi incredibilele dezvăluiri legate de ce infracţiuni împotriva vieţii şi-a permis acest vraci cu diplome universitare puse una peste alta şi cu şpăgi de mii de euro cerute fără nici o jenă arată de ce ierarhia medicală manifestă atâta rezistenţă la reformele dorite de ministrul Sănătăţii, dl. Vlad Voiculescu. A cărui iminentă plecare din fruntea Ministerului este o mare pierdere pentru ceea ce ar fi putut însemna însănătoşirea sistemului medical din România.