Avangarda #9 - invitată, acad. Florica Dimitrescu-Niculescu

0
0

Un podcast cu dna. Academician Florica Dimitrescu-Niculescu, continuatoarea profesorilor Alexandru Rosetti, Jacques Byck şi Iorgu Iordan: despre şcoala românească de lingvistică, poezia lui Eminescu şi limbajul pandemiei.

Episodul nouă al podcast-ului Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu aduce în prim-plan un nume important al mediului academic şi cultural din România. Este vorba despre doamna profesoară Florica Dimitrescu-Niculescu, lingvist, istoric al limbii române, profesor universitar şi, nu în ultimul rând, membru de onoare al Academiei Române. De numele doamnei profesoare se leagă numeroase studii de specialitate din domeniul lingvisticii şi istoriei limbii române, însă poate cea mai cunoscută lucrare a sa pentru publicul larg este Dicţionarul de cuvinte recente, care a ajuns până în prezent la cea de-a patra ediţie. Florica Dimitrescu-Niculescu i-a avut drept mentori pe titanii lingvisticii româneşti: Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan şi Jacques Byck, cărora le-a călcat pe urme, devenind astăzi unul dintre marii specialişti în istoria limbii române. În acest interviu, vom afla cum a ajuns tânăra Florica Dimitrescu-Niculescu să aleagă între Teologie şi Fizică atomică, alegând totuşi Literele, care au fost aşa-zisele obstacole care au dus la împlinirea unui destin şi care au fost întâlnirile destinale ce au făcut cu putinţă performanţele sale ştiinţifice. Un dialog despre limba română, despre vocaţie, despre Eminescu şi marii pionieri ai lingvisticii din România.  

Podcastul poate fi ascultat integral accesând ACEST link.

Student şi preparator – o funcţie dublă

Ionuţ Vulpescu – Bună ziua! Mă bucur să avem astăzi la podcast-ul Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu un invitat special, doamna profesoară Florica Dimitrescu-Niculescu, din 2011 membru de onoare al Academiei Române. Vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia mea!

Florica Dimitrescu-Niculescu – Îmi face mare plăcere şi mie! 

I.V. – Sunteţi cel mai avizat specialist în istoria limbii române – o spun foarte mulţi – şi urmaşa profesorului Alexandru Rosetti la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. Aţi terminat facultatea în 1951. Cum era perioada aceea în mediul universitar bucureştean şi, mai cu seamă, la Facultatea de Litere?

F.D.N. – Pot spune că au fost, de fapt, două perioade. Eu am intrat în ʼ47. Am dat bacalaureatul în primăvară şi am intrat la facultate în toamnă. Aceea a fost prima parte, în care eram destul de derutaţi. Întâi pentru că eram enorm de mulţi. Am intrat la Facultatea de Litere, cu diversele ei limbi, nu numai limba română, vreo 3000 de persoane. De ieşit nu ştiu dacă am ieşit 200-300, mai mulţi nu. Asta a fost prima perioadă. Apoi a venit perioada ʼ48, când s-a făcut naţionalizarea. Pentru învăţământ, asta a avut o parte bună, căci atunci când înveţi ceva de la profesori, e frumos să stai faţă în faţă cu ei, să ai frecvenţă, să vii zilnic la facultate, aşa cum ai fost zilnic la grădiniţă, la şcoala primară, la liceu şi facultate. Catedra de limba română, aşa se numea pe vremea aceea, „Limba română şi dialectele ei”, condusă de profesorul Rosetti, avea un corp foarte redus de profesori. Erau cu toţii şase sau şapte, atât. Era Rosetti, era Iordan, era Jacques Byck (profesorii), pe urmă erau lectorii Boris Cazacu şi Ion Coteanu, şi mai era o asistentă, Mara Rădulescu. Cum ar fi putut aceşti şase oameni să cuprindă seminariile, unde trebuia să vii şi să discuţi cu profesorul, nu? În ʼ48, facultatea trebuia să angajeze oameni. De unde să îi ia? Sigur, normal era să îi ia pe cei care au terminat facultatea de curând şi care erau cei mai buni. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Au luat pe doi dintre colegii care erau cu doi ani mai mari decât noi. Foarte buni amândoi. Dar cu doi nu se face primăvară. Atunci Rosetti a avut ideea să angajeze dintre studenţii din perioada aceea pe cinci dintre noi. El, din anul întâi – probabil că acesta era sistemul lui, era foarte atent la cei care răspundeau la seminar şi care se arătau într-adevăr interesaţi de materia care se preda. Iar el avea cinci nume. Ne-a angajat pe toţi cinci, din seria aceea intrată în ʼ47. Fiecare dintre noi, la un moment dat, şi-a ales o anumită specializare în cadrul catedrei. De exemplu, era Matilda Caragiu care şi-a ales Dialectologia, ea fiind aromâncă. Eu mi-am ales Istoria limbii, fiindcă îmi plăcea cursul profesorului Rosetti. Valeria Guţu Romano şi-a ales Gramatica şi cultivarea limbii române. Aurel Nicolescu a fost bibliograful nostru – o minte nemaipomenită, ţinea minte fiecare referinţă şi, în felul acesta, ne-a ajutat pe toţi la bibliografii. Şi, în fine, Alexandru Niculescu, cu care mai târziu, peste doi-trei ani, m-am şi căsătorit, şi-a ales o altă ramură a profesorului Iordan, Lingvistica romanică, pentru că el îşi dăduse mai demult doctoratul în italiană. Deci română şi italiană. Cam acesta a fost drumul nostru. 

I.V. Deci aţi rămas în facultate ca preparator şi asistent.

F.D.N. – Preparator eram, nu asistent. Prima categorie era de preparator. Ne-au numit în anul al treilea. Din acel an, am avut o funcţie dublă. Eram studenţi, mergeam la cursuri, la seminarii şi, în acelaşi timp, ţineam cursuri şi seminarii pentru studenţii cu un an mai mici decât noi. Nu pot să uit că m-a pus Rosetti să ţin curs – curs, nu seminar, şi era foarte pretenţioasă materia, la fel ca şi profesorul, un curs despre evoluţia consoanei „c” în limba română, din latină în română. Foarte greu subiect! Dar l-am ţinut. Ştiu că în sală era viitorul nostru coleg Grigore Brâncuş. El era în anul al doilea, noi în anul al treilea. Deci am avut această viaţă dublă, de studenţi şi de cadre didactice. Se pare că ne-am îndeplinit-o destul de bine. Rosetti era mulţumit. Bineînţeles, ne urmărea pas cu pas, ce citim, cât citim, cât înţelegem din ce am citit şi cât reuşim să dăm mai departe.

Matematica, bat-o vina!

I.V. Spuneaţi că înainte de a merge la Facultatea de Litere, vă gândeaţi şi la Teologie şi la Fizică atomică. Sunt domenii foarte diferite. Cum aţi ajuns totuşi să faceţi Litere?

F.D.N. – E foarte complicat. Prima mi-a fost interzisă, de mine chiar, nu de altcineva, prin faptul că, pentru fizică atomică, trebuia să ştiu matematică. Eu n-am ştiut de la început matematică, n-am priceput de la început sistemul matematic – nici până astăzi nu îl înţeleg, dar acum nu mai are importanţă. Acum, poate vă întrebaţi de ce fizică atomică? Era anul 1945-1946. Noi aveam la fizică o profesoară din Iaşi, din acelaşi oraş cu Horia Hulubei, care a fost părintele fizicii atomice în Bucureşti – el a avut ideea să înfiinţeze platforma aceea de la Măgurele. Iar profesoara noastră, doamna Mărioara Codreanu, născută într-o familie foarte specializată în partea ştiinţifică – un frate al ei era mare biolog, ea fiziciană, a avut norocul nemaipomenit (şi noi că am avut-o ca profesoară) că a lucrat când era mai tânără în laborator la Madame Curie. Deci era îmbibată cu fizică atomică, ceva ce pe vremea aceea nici la facultate nu exista materia Fizică atomică. Era doar o mică ramură în cadrul căreia începuse să se discute şi partea atomică. Pe noi ne-a fascinat această profesoară. 

I.V. Dar v-a împiedicat matematica.

F.D.N. – M-a împiedicat matematica. 

Religia, predată de femei

I.V. Dar cu Teologia cum a fost?

F.D.N. – Cu Teologia a fost altfel. Religia se făcea la liceu, opt ani. Era prima materie în catalog. Întâi era Religia, apoi urma Limba română, după care Matematica şi aşa mai departe. Deci era o materie considerată importantă. În general, la toate liceele de fete din vremea aceea, Religia era predată de un profesor care era specializat în religie. De obicei, era preotul din parohia cutare sau cutare. Eu am făcut Şcoala Centrală şi aveam vis à vis de liceu chiar Biserica Icoanei – o biserică importantă. Sigur, erau preoţi dotaţi pentru a preda Religie, că în fiecare an se preda altceva la Religie. Eu am intrat în ʼ47. În ʼ47 s-a făcut schimbul de directoare. Fusese Elena Rădulescu Pogoneanu şi urma domnişoara Elena Malaxa, sora marelui Nicolae Malaxa. Ea era ceea ce pe vremea aceea se numea „domnişoară bătrână”. Preda Matematica, evident. Ne era frică tuturor de ea. Totdeauna purta un guleraş alb, rochie neagră, cât mai închisă, până la vârful gâtului. Şi avea mania că nu voia să vadă bărbaţi în şcoala noastră. Iar atunci a căutat să găsească femei. Eram două serii: seria A, cu fetele de la internat, şi seria B, cu bucureştencele. Eu eram în seria B, fiind din Bucureşti – m-am născut în Bucureşti. Şi a găsit o profesoară. Pe preot îl admitea numai la sfeştania din 1 septembrie, când începea anul şcolar. Asta nu putea să o facă o profesoară de religie. Noi aveam o doamnă foarte drăguţă, mititică şi foarte agilă. O chema doamna Gabriela Şeicaru, căsătorită cu un avocat. Tânără şi foarte plăcută. La clasele celelalte era altcineva. Mi-a plăcut materia. Îmi plăcea să ştiu anumite lucruri pe care nu le puteam învăţa la alte materii. La Istorie, profesoara de Istorie făcea foarte multă istoria artelor, că nu exista curs de istoria artelor. Dar ea voia să ne înveţe. Vă daţi seama ce orizonturi ne-a putut deschide! Am fost nişte eleve foarte bine plasate din acest punct de vedere. La Religie, toate cele opt clase le-am făcut cu cărţile lui Irineu Mihălcescu, care pe vremea aceea era Mitropolitul Moldovei şi urma să devină Patriarhul României – era un fel de lege nescrisă. Erau nişte cărţi foarte subţiri, nu ca celelalte de 200-300 de pagini. Cele de religie aveau 70-80 de pagini. Le-am avut pe toate. Când am ajuns în clasa a patra, doamna noastră urma să aibă un copil. Pe vremea aceea, fiecare profesoară spunea cât doreşte să aibă concediu de naştere. Şi ea a spus: „Vreau un an de zile.” Deci era o mare problemă cine vine să predea în locul ei. Nu preot, nu bărbat. Cu chiu, cu vai au găsit o fostă elevă a liceului, terminase cu vreo doi-trei ani înainte. Era în anul al treilea la Teologie. Era de o frumuseţe răpitoare şi plăcută, şi citită, ba chiar scria anumite articole la Gândirea. Ea ne-a condus oarecum către un alt viitor, către un alt drum. Asta a fost numai în clasa a patra. Ea atunci ne-a pus o problemă care pe cele mai multe dintre noi ne-a încurcat. În clasa a patra, se făcea Istoria Bisericii Române. Deci Coresi, Varlaam, Simion Ştefan ş.a.m.d. Toţi scriau cu caractere chirilice. Iar ea ne-a spus: „ – Care dintre voi vrea să înveţe chirilica, eu vă ţin ore.” Eu m-am grăbit. Nu ştiam ce înseamnă. Pe vremea aceea, habar nu aveam de diferenţa dintre o scriere şi o altă scriere. Mi-a făcut plăcere să învăţ. Am învăţat să descifrez prefeţele, predosloviille textelor de acolo.

I.V. Deci aşa s-a făcut trecerea. Aşa v-aţi apropiat de lingvistică. După aceea, v-aţi ocupat de Coresi. 

F.D.N. – Asta s-a întâmplat mai târziu, cu un profesor evreu, Jacques Byck, un profesor excepţional, pentru care limba veche românească era adevărata limbă, cea din care ne tragem noi seva astăzi. 

Închideri care deschid. Drumul de la teologie la lingvistică

I.V. Când aţi intrat în facultate, spuneaţi că nu eraţi foarte edificată, nu prea ştiaţi cum e cu lingvistica. Care a fost momentul când aţi ştiut că asta este menirea dumneavoastră? Căci iată că aţi ajuns cel mai avizat specialist în istoria limbii române astăzi!

F.D.N. Nu spuneţi niciodată „cel mai”. Puteţi să spuneţi „vă pricepeţi la”, „sunteţi specialist în”. Dar cuvintele astea mari, mie cel puţin nu mi se potrivesc şi, în general, eu zic că nu i se potrivesc nimănui.

I.V. Am citat din colega dumneavoastră, doamna Matilda Caragiu-Marioţeanu, care aşa vă consideră.

F.D.N. – Şi eu o consideram pe ea cea mai bună la dialectologie. Dar am fost prietene, chiar surori.

I.V. Care a fost momentul când aţi ştiut că asta e menirea dumneavoastră?

F.D.N. – A venit mai tîrziu şi fără legătură cu gândirea mea. S-a întâmplat la sfârşitul anului 1947, când am intrat la facultate. M-am dus să mă înscriu la Teologie. Nu trebuie să uit să vă spun că, în ultimii doi ani de liceu, eu am urmat cursurile de la Teologie, fără să fiu înscrisă. Aveam o prietenă, Julieta Constantinescu, care era mai mare decât mine, tot eleva profesoarei din clasa a patra, Mariana Ionescu, măritată Vasilescu. Mariana mi-o recomandase pe Julieta, care era studentă la Teologie. Ea a fost Maica Zamfira de la Prislop, care a fost stareţa Mănăstirii de călugăriţe de la Prislop. Deci aveam o anumită relaţie cu facultatea. Dar la ce cursuri mergeam eu? Nu puteam să merg decât după masă, când n-aveam şcoală, că dimineaţa eram la liceu. Şcoala Centrală era aproape de facultate, acolo la ceas era facultatea, la etajul al treilea. Urmam cursurile de exegeza Vechiului Testament şi a Noului Testament. Vechiul Testament îl făcea Gala Galaction şi Noul Testament, părintele Nae Popescu, tatăl marelui actor – generaţiile de astăzi nu l-au putut auzi şi vedea – Mihai Popescu, care a murit la treizeci şi ceva de ani. Ştiu că odată, m-am întânit cu Galaction pe culoar, m-a oprit şi mi-a zis: „– Domnişoară, eu nu te înţeleg. Văd că vii la cursuri, iei notiţe, dar la examene de ce nu te prezinţi?” şi îi zic: „– Îmi pare rău, dar nu pot să mă prezint, că eu încă sunt elevă.”, „– Cum adică eşti elevă?”, „– Sunt în clasa a opta la Şcoala Centrală, dar după vin la dumneavoastră, când termin liceul.” Şi m-am dus la secretariat să mă înscriu. Primul lucru care mi s-a spus a fost: „Din anul acesta, Teologia e destinată numai părţii masculine, nu mai intră nimeni dintre fete.” Iar în vara aceea, dintre bacalaureat şi facultate, când mi s-a refuzat intrarea la Teologie, a doua oară – prima a fost din cauza mea, cu neştiinţa matematicii, dar a doua aşa s-a întâmplat. Şi atunci am mers prin mai multe facultăţi: la Biologie, la Drept, să văd ce se cere, ce ajungi după aceea. Aşa am ajuns la Litere. Mie mi-a plăcut dintotdeauna să citesc cât mai mult şi, mai ales, literatură română – asta ştiam mai bine. 

Vocaţie şi impostură la catedră

I.V. Cu cine aţi făcut literatură? Care erau marii profesori? Am vorbit despre cei care erau la catedra de Limbă, dar la Literatură română cu cine aţi făcut?

F.D.N. – Şi aici e o falie între profesori. Tocmai că era perioada asta în care se trecea de la un sistem la un alt sistem. I-am avut pe Călinescu şi pe Vianu, şefi de drum. Asistentă, pe vremea aceea, era Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care fusese şi ea elevă la Şcoala Centrală, terminase cu opt ani înaintea mea, dar cu sora ei am fost chiar colegă de clasă. Asta era partea bună. În schimb, partea de literatură la noi la facultate a fost o nenorocire. Gândiţi-vă! Vitner era dentist. Foarte frumoasă meserie! De ce n-o fi continuat-o? Ce s-a băgat unde nu ştia şi, mai ales, unde dorea să dea linia, în literatură? Un om care n-avea nici în clin, nici în mânecă cu literatura, nici măcar nu avea un interes pentru literatură. La literatură veche, era Mitu Grosu. Lumea toată râdea de el. Ăsta nici nu auzise de chirilică. Când faci literatură veche românească, trebuie să ştii chirilică. Dar ăsta habar n-avea. Printre ei, doi au fost buni. A fost Iosifescu, un profesor la locul lui, chiar elegant şi culant. Merita să fie la catedră. Al doilea, duplicitar, era Crohmălniceanu. El era pe linie la curs, la seminar era alt om. Eu m-am nimerit – norocul meu – în grupa pe care o conducea el la seminar, o singură grupă din an. Aici ne introducea în literatura universală, în literatura franceză actuală. Ştiam curentele literare din alte ţări, pe care le aflam numai la seminar

I.V. A şi publicat o carte, Amintiri deghizate, în care povesteşte foarte mult din spiritul acelei epoci foarte grele.

F.D.N. – Aşa este. Am fost prietenă cu un scriitor mai puţin cunoscut, care era din Galaţi, din acelaşi oraş cu Crohmălniceanu – cam aceeaşi vârstă aveau. El mi-a povestit că în viaţa lui n-a văzut o bibliotecă mai bogată decât biblioteca din casa lui Crohmălniceanu. Nu ştiu ce părinţi avea, cine erau. Oricum era bogat, pentru că odată a spus că el a fost crescut de o bonă. Pe vremea aceea, nu toată lumea îşi permitea asta.

I.V. Influenţele acestea erau cu siguranţă evidente în ceea ce însemna literatura română. Dar în lingvistică, ele s-au manifestat? Aţi simţit aceeaşi ingerinţă ideologică?

F.D.N. – Da, dar fără rezultate în partea negativă. Catedra îi rămăsese profesorului Iordan, o perioadă. În ʼ52, şi Iordan, şi Graur, care era la catedra de Latină – nu mi-a fost profesor direct, dar era un foarte bun profesor – au fost daţi afară. A fost adus un nou decan la facultate, îl chema Orzea – nu îi mai ştiu celălalt nume, dar e bine să nu mi-l aduc aminte nici măcar pe cel de familie. Eu cred că nici la şcoala primară nu se pricepea să intre în sufletul copiilor, să îi înveţe să deseneze un „a” sau un „o” ş.a.m.d. Era un om nepotrivit pentru a fi profesor. El ne-a fost decan pentru câţiva ani. Dar îl ignoram, nu ne uitam la el. Mai erau şi alţii, n-avea importanţă. Oricum, catedra noastră a rămas o catedră de profesori care au meritat să fie profesori şi să rămână profesori. Sigur că astăzi sunt urmaşii lor. 

I.V. Ceea ce spuneţi şi discuţia noastră sunt foarte utile, mai ales că în timpurile pe care le trăim, tancurile ruseşti intră în Kiev. Şi e foarte bine să ne amintim şi acei ani foarte grei pentru noi, anii ʼ50. Aţi îngrijit recent o carte, Omagiul lingviştilor români nonagenari, o pleiadă de mari lingvişti pe care România îi are. Cum se explică longevitatea aceasta a lingviştilor noştri?

F.D.N. – Am făcut o socoteală într-o cărţulie care se numeşte Lingvişti şi filologi români, apărută prin ʼ74. Cei mai mulţi au murit după 80 de ani. Deci au ajuns la o vârstă înaintată. Iordan a ajuns la 98 de ani, iar un profesor de la Iaşi, Istrate, care a fost la teza mea de doctorat, a avut chiar 100 de ani când s-a întâmplat să dispară. N-aş şti să vă spun de ce şi cum, din punct de vedere medical. Dar eu cred că din cauză că lingvistica îţi dă o anumită linişte în cercetare. Eşti atât de absorbit de ceea ce doreşti să înţelegi şi, după aceea, dacă eşti profesor, să predai, să faci pe altul să înţeleagă ceea ce tu ai înţeles mai înainte! Poate că s-au nimerit să aibă neveste înţelegătoare – cei mai mulţi erau bărbaţi, desigur. Astăzi, lucrurile s-au schimbat, în sensul de masculin-feminin. Lingvistica este aproape o meserie feminină, şi nu numai la noi, ci şi în ţările celelalte. La noi la catedră, suntem vreo patruzeci, dintre care băieţi sunt doar vreo patru sau cinci – foarte buni, e adevărat, dar şi fetele sunt foarte bune. Cele care nu sunt destul de bune vor reuşi singure să se dea la o parte. Aceasta e o specialitate căreia dacă nu i te dedici, nu poţi rezista. 

I.V. Folosiţi în Prefaţa acestui volum o sintagmă a lui Vasile Pârvan, „datoria vieţii noastre”. Care a fost datoria vieţii acestei generaţii de intelectuali români?

F.D.N. – O grea întrebare şi e greu şi răspunsul. Să nu uit să vă spun că termenul „lingvistică”  nu ne era cunoscut când eram în liceu. Nu era în circulaţie, nici la facultate. Catedra se numea „Limba română şi dialectele ei”, nu „Lingvistică”. Asta e o cercetare mult mai largă, cu ramificaţii foarte bogate şi foarte generoase, în sensul că încă nu sunt cercetate şi avem pâine de făcut şi de mâncat încă multă vreme din meseria asta. Deci ar fi această dedicaţie pentru meserie. Nu aş numi-o „meserie”. 

I.V. Vocaţie.

F.D.N. – Acesta e un cuvânt excepţional, aşa este. Vocaţia e minunată în orice meserie. Trebuie să crezi în ea. Eu am învăţat asta de la tatăl meu. El era inginer. Era inginer-şef într-o fabrică în care a lucrat peste patruzeci de ani. Când a fost nenorocirea din ʼ48, naţionalizarea, lucra la fabrica unor greci. Şi a fost dat imediat afară, pentru că era sluga grecilor, dar erau nişte greci foarte românizaţi. Veniseră demult în ţară, cu familiile, cu tot. Nu pot să uit că sora proprietarului fabricii era căsătorită cu rectorul de la Arhitectură, arhitectul Nenciulescu, care e cel care a refăcut în anii ʼ30 Palatul Regal. Ce vrei mai mult decât această minunată relaţie? Ce conta că erai grec, că erai român? Niciunul, poate, nu suntem români din prima zi până în ultima zi. 

Studenţii suedezi versus studenţii români. Un paradox

I.V. Tot în Prefaţă, pe lângă referirea la colegii dumneavoastră de generaţie, pomeniţi şi alţi tineri cercetători care, la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” al Academiei Române, au avut o activitate consistentă. Printre ei era şi Ileana Vulpescu. Puţină lume ştie că ea era o specialistă în ceea ce însemna limba română. Ea e cunoscută mai ales pentru romane, pentru Arta conversaţiei şi altele. Cum era? Aţi colaborat cu ea?

F.D.N. – Nu, niciodată. Ea a făcut franceza. Era fată de ţăran, de prin Oltenia. De foarte tânără, s-a căsătorit cu Romulus Vulpescu. Eu prin Romică – aşa îi spuneam – am cunoscut-o, pentru că Romică era unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-a avut vreodată soţul meu, Alexandru Niculescu. El, de fiecare dată când găsea un student bun, i-l ducea lui Rosetti. Rosetti a fost încântat. Tot în grupa lor era şi Liviu Călin care, colaborând cu Rosetti, a scos opera lui Caragiale, într-o ediţie excepţională. Nu ştiu dacă cineva va mai face o ediţie mai bună decât asta. Deci pe Ileana am cunoscut-o, pur şi simplu, ca nevasta lui Romică. Ea n-a făcut română. Deci n-am lucrat cu ea niciodată. Sigur, mi-a plăcut foarte mult ce-a scris şi cum a scris. Dar ca meserie, ea a fost, de fapt, lingvistă, în sensul că a lucrat la elaborarea Dicţionarului limbii române. A lucrat la Institutul de Lingvistică. Soţul ei a avut alt drum. Ea a făcut lingvistică, dar nu pot să spun că era lingvistă. Faptul că ai lucrat numai la un dicţionar îngustează orizontul unui lingvist, care trebuie să aibă un orizont destul de larg. Întâi trebuie să ştii multe limbi străine. Româna e latină, desigur. Primul lucru e să ştii latină, dar trebuie să ştii şi alte limbi. Apropo de latină, trebuie să vă spun ceva. Am rămas foarte surprinsă în 1968, când am fost invitată în Suedia, în oraşul Lund, unde era o catedră de lingvistică romanică, în care să făcea foarte multă limbă română. Profesor era – a murit, din păcate, de multă vreme – Alf Lombard. El era din mamă suedeză şi tată francez. S-a născut în Paris, pe Boulevard Saint-Michel, deci în centrul centrului, vis à vis de Sorbona. Prin ʼ92, a venit şi ne-a vizitat când soţul meu preda la Sorbona şi Alf Lombard a venit şi mi-a spus: „ –Vino să îmi faci o poză în faţa casei în care m-am născut.” Şi a fost ultima lui fotografie-amintire. Când am ajuns la Lund, Lombard mă rugase să ţin cursul de istoria limbii române. Adică se făcea română, practic, dar trebuia să ştii şi ceva consistent despre cum s-a născut limba noastră, cum s-a dezvoltat ş.a.m.d. Erau puţini studenţi, cinci-şase. Dar nu trebuie să fie cantitate, importantă e calitatea totodeauna în viaţă. Calitatea primează. Mă gândeam cum pot să mă înţeleg cu ei. Le-am ţinut cursul în franceză. Şi după două săptămâni mi-au spus: „De ce nu ne ţineţi cursul în limba română? Că noi înţelegem limba română.” Asta a fost prima supriză pentru mine, foarte plăcută! A doua a fost că eu puteam să ţin mai repede, adică într-un timp mai scurt şi aveam nevoie, că nu stăteam acolo ani de zile, am stat luni de zile, dar nu ani ca să îi învăţ istoria limbii. Deci trebuia să restrâng. De câte ori aveam exemple şi aveam multe din latină, ei le înţelegeau imediat, nu trebuia să le traduc sau să le explic. Pe când studenţii de la noi, care n-au mai făcut latină de multă vreme şi nici astăzi, din păcate, habar nu au de latină. Parcă se mai face o oră pe săptămână. Mai bine nu mai faci! Ce să înveţi într-o oră pe săptămână?! Pentru studenţii noştri din ţară, aceeaşi lecţie trebuia să o ţin două ore, pentru că de fiecare dată mă opream la cuvântul latinesc şi trebuia să spun ce sens avea în latină şi ce formă avea, cum a ajuns din latină în română. Studenţilor suedezi nu trebuia să le spun aşa ceva

I.V. E un paradox!

F.D.N. – Ce paradox nemaipomenit şi ce trist! Ei considerau că şi greaca e importantă! La noi, de greacă nici nu mai vorbim. Ei învăţau şi greacă. De ce? Pentru că ştiau că baza Europei a însemnat latina şi greaca – limbile de cultură. Şi nu numai ca limbi de cultură! Arta, literatura, filosofia au avut această bază, pe care noi nu o avem.

Imposibila ierarhizare – Rosetti, Iordan şi Byck

I.V. Astea sunt rădăcinile Europei. Am vorbit despre marii dumneavoastră profesori, despre Alexandru Rosetti, despre Jacques Byck, despre Iorgu Iordan. De care aţi fost mai apropiată? Care a fost mentorul dumneavoastră, omul căruia îi datoraţi cel mai mult?

F.D.N. - Eu nu am unul singur, am trei. Îmi pare rău, dar nu pot să spun „unul a fost mai...”. De aceea v-am spus mai devreme că am o problemă cu „cel mai”. Nu există „cel mai”. Fiecare e foarte bun în bucăţica lui. Rosetti a fost mentorul meu pentru istoria limbii române. Şi toată viaţa mea am ţinut diferite cursuri de istoria limbii române. Iorgu Iordan m-a făcut să înţeleg limba actuală, limba vorbită, limba de pe stradă, care e alta decât limba cărţilor şi a ştiinţei. Este limba poporului. Nu poţi să faci abstracţie de ea, chiar dacă o ia câteodată mai în stânga sau mai în dreapta, şi face atâtea greşeli, salvă Domnului! Îmi pare rău că o spun, dar avem în momentul de faţă o limbă destul de degradată. 

I.V. O să vorbim puţin şi despre limba actuală.

F.D.N. Iar profesorul Byck mi-a pus în mână o altă specialitate, filologia, cercetarea textelor vechi româneşti. M-a luat de mână când eram în anul al doilea de facultate, m-a dus la Biblioteca Academiei, mi-a făcut bilet de intrare – nu aveai voie cu bilet de intrare decât dacă erai în ultimii doi ani şi dacă profesorul cu care făceai teza de licenţă îţi dădea aşa ceva. Eu nu eram, eram doar studentă la începutul anului al doilea. Dar nu ştiu de unde a avut el intuiţia asta că eu pot să merg bine înainte şi a cerut custodelui bibliotecii – era o sală specială pentru filologie, pentru limba veche, în care trona Perpessicius, care stătea acolo şi lucra la Eminescu. Locul lui eram marcat chiar pe podeaua de lemn. Era un loc marcat de picioarele lui, căci venea dimineaţa şi se întorcea seara. Se adâncise plafonul din cauza lucrului lui în acelaşi loc tot timpul. Şi m-a dus acolo, l-a chemat pe custode şi i-a spus: „Adu-mi Tetraevanghelul lui Coresi!” L-a deschis la o pagină oarecare şi zice: „– Poţi să citeşti?”, „– Să încerc.” Mă rog, cu mici poticneli am citit. „– Dar unde ai învăţat, că în liceu nu se învaţă chirilica?” Iar eu i-am spus întâmplarea cu profesoara noastră de religie. 

I.V. – Deci v-a ajutat întâmplarea aceea.

F.D.N. – Cum să nu? Totul ajută în viaţă. Toată chestia e să prinzi momentul. Dacă n-ar fi fost Byck să îmi deschidă Tetraevanghelul aş fi rămas la textele din secolul al XIX-lea, al XX-lea.

I.V. Deci de la Jacques Byck aţi luat pasiunea pentru filologie şi literatura română veche, de la Iorgu Iordan pentru literatura actuală.

F.D.N. – Şi de la Rosetti pentru întreaga istorie a limbii române. 

I.V. Şi vă simţiti apropiată de toate aceste trei teritorii.

F.D.N. – Da, absolut. 

I.V. N-ar fi unul care vă caracterizează?

F.D.N. – Nu. Astăzi, la catedră, suntem foarte mulţi sau, mă rog, sunt foarte mulţi, că eu nu prea mai sunt chiar din catedră, deşi până acum doi ani, când a venit pandemia asta, am lucrat. Nu eram activă cât să ţin toate cursurile, dar ţineam cursuri pentru doctoranzi, mai aveam teze de corectat de la doctorat. Deci încă eram legată de catedră. 

I.V. Alexandru Graur era şi el la catedră?

F.D.N. – Nu. El n-a lucrat niciodată la română, el a lucrat numai la latină, ca profesor de latină şi de lingvistică generală. Prin el s-a introdus noţiunea aceasta de lingvistică. Pe urmă, am avut reviste, precum Revue de Linguistique Romane sau alte lucrări cu titluri asemănătoare. Rosetti asta a făcut, că ne aducea pe noi, ca studenţi, la orice însemna activitate lingvistică. Absolut la tot ce era. De exemplu, se făceau cercuri, o dată pe lună, de lingvişti, se adunau din Iaşi, din Cluj, veneau la Bucureşti. În felul acesta am cunoscut şi un profesor de italiană, care preda la Cluj, pe domnişoara Rosa del Conte, italiancă, tot de la Cluj. 

I.V. Care a tradus Eminescu.

F.D.N. – Nu numai că a tradus. Ea a scris poate cartea cea mai bună despre Eminescu, Mihai Eminescu: o dellʼAssolutoEminescu sau absolutul. Vă daţi seama? O carte cu titlul „absolutul”. Ce neant este absolutul!

Cromatica liricii eminesciene 

I.V. Că tot vorbim de Eminescu, am citit în ultimul număr al revistei Limbă şi literatură, o revistă foarte importantă, mai ales pentru generaţia mea. Era foarte citită înainte de Revoluţie.

F.D.N. – Cu un destin foarte frumos!

I.V. Şi aţi scris un studiu despre cromatica liricii lui Eminescu. Cum v-a venit ideea asta? Şi ce demonstraţi pe scurt acolo? Oricum am văzut că în lirica lui Eminescu nu există cuvântul „portocaliu”.

F.D.N. – Singurul cuvânt cromatic care nu există e „portocaliu” şi cred că nu există nici acel albastru către mov. Acum vreo opt-nouă ani, a apărut o carte a Reginei Maria, ultimul ei jurnal, până înainte de a muri. Şi m-a impresionat cât de mult iubea Regina Maria florile. Mi-am dat seama care erau preferatele ei, ea le îngrijea, mergea acolo şi le punea apă. Şi plăcându-mi aşa de mult partea cromatică a Reginei Maria, m-am gândit că poate o să scriu un articol despre asta. În timpul acela, mai citeam din când în când – îmi face mare plăcere să recitesc – Eminescu. Şi mi-am dat seama că nu există pagină în care să nu aibă o culoare. Dar eu nu am luat în raza mea de cercetare numai culoarea în sensul de roşu, verde, galben, albastru, că nu sunt decât şapte, mari şi late, din care două sunt nonculori. Dar am luat şi substitutele. Dacă vorbeşti de marmură, atunci te gândeşti dacă e albă sau dacă e neagră şi toate celelalte cuvinte care apar în locul culorii. Jăratec e roşu. Îl contabilizez şi pe acesta. Atunci am scris o lucrare destul de mare, cred că avea vreo 80 de pagini, pe care am intitulat-o Lumea culorilor lui Eminescu. De aici am tras o concluzie care mie mi s-a părut foarte interesantă, şi anume că acest pesimism al lui Eminescu, despre care se vorbeşte atât de mult, e ceva adăugat. El a fost un copil de la ţară, care se bălăcea în apă, căruia îi plăcea să meargă în pădure, un copil al naturii. Or, natura e plină de culori, pe care el le-a introdus în opera lui. Şi am scris lucrarea aceea din care a reieşit că între alb şi negru – m-aş fi aşteptat, ca un pesimist ce mă aşteptam şi credeam eu că e, să apară negrul – la el apare albul, în primul rând. Deci dintr-odată, o lucrare de genul ăsta îţi schimbă puţin optica. Asta a fost atunci când am citit, acum vreo şapte-opt ani. Dar acum vreo trei-patru ani, am reluat lectura şi mi-am dat seama că, de fapt, Eminescu e nu numai un mare poet, dar într-un fel este un pictor şi un sculptor în poezie. Şi am căutat să dau exemple cât mai multe şi să aduc şi tot felul de argumente că era aşa. Lui îi plăcea istoria artelor. În proză, el are unul dintre personaje sculptor. Deci se apropia de aceste activităţi anexate poeziei.

I.V. Noi am dedicat Ziua Culturii Naţionale zilei de naştere a lui Eminescu. Francezii sau alte naţiuni cu o cultură solidă nu au o zi specială a culturii. Vi se pare că spiritul românesc stă sub semnul lui Eminescu? Vi se pare că acestă zi e justificată?

F.D.N. – Nu numai că e justificată. Mi-aţi pus întrebarea asta într-un moment în care n-a trecut mult timp de la ziua de 19 februarie. Nimeni nu ştie sau prea puţini ştiu că în ziua aceea s-a născut Brâncuşi. N-ar fi meritat şi el o zi? Măcar aşa, să se discute, să îţi aduci aminte? 

I.V. – Este o zi dedicată lui Constantin Brâncuşi, la 19 februarie.

F.D.N. – Ai văzut ceva în vreun ziar, ai văzut pe undeva vreo expoziţie? 

I.V. Din păcate, nu. Avem o Zi a Lecturii într-o ţară care e la coada clasamentelor la citit. Am vorbit de culori. Care e culoarea dumneavoastră favorită?

F.D.N. – Albul, pentru că e culoarea iernii, culoarea perioadei când omul are mai mult timp de stat acasă şi gândit. În celelalte trei anotimpuri, mergi pe câmp, la mare, la munte, dar iarna stai mai mult acasă. 

Destinul limbii române

I.V. Aş vrea să vorbim un pic despre una din direcţiile cercetărilor dumneavoastră, cea dedicată chestiunilor limbii curente, actuale.

F.D.N. – Deci de la Iordan citire. 

I.V. Aţi şi scris o carte, în anii ʼ80 cred că a fost prima ediţie şi ea s-a bucurat de mai multe reeditări, un Dicţionar de cuvinte recente. Cum se vorbeşte astăzi limba română? 

F.D.N. – Ca orice altă limbă, şi româna are un drum de la care nu se abate. Baza ei, la noi, e latina. Alte limbi au alte baze. Toate limbile romanice pornesc de la latină. Noi suntem cea mai separată de celelalte. Dacă ne uităm pe hartă, vedem începând cu limba portugheză, toate limbile se înlănţuie una cu cealaltă. Una singură e separată, limba română. Deci destinul ei a fost prin partea georgrafică – şi geografia contează foarte mult în dezvoltarea unui om, că una este să te naşti la câmp şi alta este să te naşti în vârful muntelui. Şi din punct de vedere cultural, că trebuie să mai vorbim şi despre nenorocirea asta de pandemie. Copiii care sunt în vârf de munte, n-au cum să coboare, n-au cum să meargă la şcoală, cum să facă ei şcoală online? Pentru ei e negată şcoala. 40% dintre copiii noştri care locuiesc în altă parte decât mai către oraşe, mai către şes, pot să beneficieze de orele acestea online care, după mine, sunt zero. Dar am pornit de la altceva. Ca şi alte limbi, şi când zic„altele” mă gândesc la o doamnă care astăzi este în centrul atenţiei în Franţa, Hélène Carrère dʼEncausse, secretarul perpetuu al Academiei Franceze, deci membru demult în Academia Franceză, membru de onoare şi al Academiei Române, doamna dʼEncausse este cea mai bună sovietoloagă a Franţei. Are foarte multe lucrări, citite atunci, acum 20-30 de ani, dar vă daţi seama că în momentul pe care îl trăim noi acum toată lumea e cu întrebări pentru ea. Când a intrat la noi în Academie, a ţinut o cuvântare despre franceză şi română. Şi spunea, vorbind şi despre franceză, ceea ce putem spune şi noi astăzi, că sunt limbi care încep să se degradeze. Deci nu e numai cazul nostru special. Nu suntem noi singurii care avem această povară. Şi altor limbi li se întâmplă asta. Dar există, atât cât mai există, şcoală. Fără şcoală nu putem avea o limbă română corectă. Toţi vorbim limba română, dar mai lăbărţat, mai colorat, dar în sensul negativ, nu de culoare, în sensul în care avem cuvinte de mahala, care degradează omul şi pe care, din păcate, le auzim pe stradă, la televizor. Canalele de televiziune nu îşi dau seama ce mare rol educativ au. Dacă ar avea toate măcar un sfert de oră în care să se discute anumite greşeli care apar în limbă, cred că am fi ceva mai norocoşi. Dar nu prea avem aşa ceva. Noica are în jurnalul lui nişte cuvinte legate de limba română, în care spune: „Limba română, ca şi alte limbi, nu are şansa, în sens negativ aici, de a se degrada total sau, până la urmă, de a ajunge la dispariţie.” Limbile nu dispar, ele doar devin mai mici, vorbite de mai puţină lume, apare o parte dialectală, dar nu dispar dacă au o calitate, aceea de a crea noi cuvinte. Recent citeam în Adevărul un articol al unui fost excepţional student al nostru, Dan C. Mihăilescu, în care el, în loc de a spune „amor”, spune „amorlâc”, ca „geamlâc”, ca alte cuvinte turceşti, cu „âc” la final. Deci îi dai cuvântului „amor”, care e un termen pozitiv, o nuanţă negativă, şi dintr-odată îl degradezi. Posibilitatea asta a limbii de a crea în fiecare moment un alt cuvânt ne face să credem că limba noastră are un drum încă lung.

I.V. Deci sunteţi mai degrabă optimistă, în ceea ce priveşte calitatea limbii vorbită de cei mai mulţi dintre români.

F.D.N. – Da, pentru că, dacă am avea şcoala care trebuie, cei mai mulţi ar da la o parte deşeurile din limbă. 

Limbajul pandemiei. Cuvinte-cheie şi greşeli flagrante 

I.V. Ştiu că pregătiţi o lucrare din terminologia maladiei Covid-19 şi a anturajului său. În ce stadiu este şi cam ce vizaţi în această carte?

F.D.N. – În primul rând, să vă spun cum s-a născut această carte. Nu-ţi vine să crezi! Dintr-un cuvânt, „coronavirus”, pe care l-am auzit absolut întâmplător, în ziua de 18 ianuarie 2020, la un canal de televiziune. Întâi mi s-a părut că nu l-am înţeles eu bine. Mie îmi place ca de câte ori aud un cuvânt nou să îl notez, pentru că aşa cum aţi spus şi dumneavoastră, încă de acum peste 60 de ani, am început să redactez un Dicţionar de cuvinte recente. Nu le-am zis „neologisme”, le-am zis „cuvinte recente”. De ce? Pentru că, cel puţin la noi în ţară, noţiunea de neologism nu e limitată. Cât timp e un cuvânt neologism? Există Dicţionarul de neologisme care circulă astăzi – unul dintre autori era lingvist, celălalt nu, cel care era lingvist a murit de multă vreme, cel care nu era a murit anul trecut, şi scoteau în fiecare an o altă ediţie, astfel încât era din ce în ce mai mare. De ce era atât de mare? Erau atât de multe cuvinte noi în româneşte, neologisme? Nu. Dar cel care nu era lingvist habar n-avea că un cuvânt care lui i se părea neologism era, de fapt, un cuvânt din secolul al XVI-lea sau al XVII-lea. Am întâlnit la el, de exemplu, cuvântul „macaroană”. Noi avem cuvântul „macaroană” de la începutul secolului al XVI-lea, e citat în textele româneşti vechi. Şi multe alte cuvinte apar în Dicţionarul de neologisme. Ce caută acolo? Dar nimeni nu stă să îl pigulească. 

I.V. Care sunt cuvintele-cheie din această carte la care lucraţi? Bănuiesc că „pandemie” este unul dintre ele.

F.D.N. – Nu. „Pandemie” e un cuvânt cunoscut în română. Nu are mare frecvenţă, dar e un cuvânt cunoscut. Un om care are un anumit nivel cultural îl ştie, dar nu îl folosea. Eu cred că nu l-am folosit niciodată. Nou este „COVID” şi apoi toate valurile acestea cu nume „alpha”, „delta”, „lambda” şi până la „omicron”. Astea sunt noi. Iar printre cuvintele folosite pentru a caracteriza boala asta, pentru a o vindeca ş.a.m.d., şi-au luat tot felul de mijloace de prevenire a bolii. Unul dintre aceste cuvinte este „carantină”. „Carantină” este un cuvânt din secolul al XVII-lea. E un cuvânt vechi. L-am folosit rar, dar intră în noianul acesta de cuvinte, pe care noi astăzi le-am scos la suprafaţă, le-am dat un sens legat de această boală

I.V. – Am văzut că o citaţi pe Ana Blandiana, care în ultima ei carte, Soră lume...

F.D.N. – Nu e ultima şi nici penultima. Au mai apărut altele. Aceasta e din 2020.

I.V. – Atunci când era momentul pandemiei. Şi ea face o observaţie interesantă. Spune că în 1720 avem ciumă, în 1820 avem holeră, în 1920 este gripa spaniolă şi în 2020 este coronavirus. Foarte interesant!

F.D.N. – Da, eu am luat asta ca pe un fel de emblemă a acestei cărţi. Într-adevăr, suntem loviţi de boli mai mult decât importante, care duc la moarte, din păcate, şi trebuie să le găsim remediile. Nu prea găsim remedii. 

I.V. – Am văzut că îl invocaţi pe Albert Camus. Iar Ciuma s-a citit şi recitit foarte mult în pandemie. Puţină lume ştie că titlul iniţial al cărţii era altul, şi anume Separaţii. Separaţia ar fi un fel de distanţare socială de astăzi. 

F.D.N. – Nu spuneţi „socială”, vă rog! Este distanţarea „spaţială”. Dacă spunem „distanţare socială”, fără să vrem, ne gândim la straturile societăţii. 

I.V. – Deci este o greşeală cum s-a folosit în toată această perioadă. 

F.D.N. – S-a folosit tot timpul, dar acum se merge, din ce în ce mai mult, către distanţarea spaţială. 

I.V. – Ce alte greşeli flagrante au fost în această perioadă, din perspectiva abordării lingvistice? Care au mai fost cuvintele folosite nepotrivit?

F.D.N. – Nu pot să spun că în perioada asta a apărut o altă boală lingvistică. În perioada asta, s-a întâmplat chiar ceva oarecum bun. Unele cuvinte, pe care le ştiam dintotdeauna cu sensul „x”, „y”, au căpătat valori legate de medicină. De exemplu, cât s-a folosit la noi termenul „mască”? Îl foloseau doctorii şi, în special, chirurgii şi stomatologii. Astăzi este cuvântul aproape cel mai răspândit. Suntem obligaţi să purtăm sau am fost obligaţi să purtăm, mai ales când suntem în spaţii închise, pentru a ne apăra. Deci a devenit un termen al prevenirii îmbolnăvirii cu COVID-19. Sau termeni care aveau până atunci un sens în electricitate sau în tehnică, astăzi au devenit termeni ai limbii comune. Termeni precum „platformă” sau „platou”, în legătura cu curba îmbolnăvirilor, deci termeni ajunşi în limbajul medical. La fel şi „vârf”, „suntem în vârful valului al treilea, al patrulea” sau „suntem pe platou” etc. Eu zic că mai mult s-a îmbogăţit limba, nu s-a degradat.

I.V. – Care ar fi cuvântul cheie al anului 2020?

F.D.N. – Cred că nu poate să fie decât „COVID”, care e un termen nou-nouţ, ca şi „coronavirus”, dar „COVID”-ul e nou pentru toată lumea, începând cu primul medic şi cu ultimul om de pe faţa pământului, pentru că nu e numai un termen românesc. Termenii acestei boli au devenit sau au fost încă de la început termeni universali. Boala asta, dintr-odată, a cuprins globul pământesc şi a cuprins toate limbile, prin limba engleză. 

I.V. – Aşa cum s-a mai întâmplat în trecut şi cu alte cuvinte.

F.D.N. – Cuvântul acesta nu e, de fapt, un cuvânt. Este ceea ce în lingvistică numim „acronim”, adică un cuvânt alcătuit din primele litere ale unor cuvinte: „corona-virus” – „c” şi „v” şi „d” de la cuvântul englezesc pentru boală, „disease”. Deci sunt trei litere care au şi câte o vocală între ele. E un acronim, dar acest acronim a devenit, în secunda în care a fost folosit prima dată, a devenit cuvânt, care trăieşte şi până astăzi şi ne dă nouă atâta teamă.

I.V. – Am văzut, în trecut, alţi ani care au fost caracterizaţi printr-un anumit cuvânt. 1994 – „cyber”, 1997 – „millenium” etc. „Podcast” a fost cuvântul anului 2006, dar iată că vine în România cu un decalaj, aşa cum se întâmplă cu mai multe lucruri. În 2010 – „trend”, în 2016, evident – „Brexit”. Putem să facem un pariu pentru 2022 sau e încă devreme?

R.D.N. – Sigur că e devreme. Nu se poate face bilanţul decât la sfârşitul anului. Trebuie să mai aşteptăm. 

I.V. – Dacă ar fi să vă gândiţi la trei idei care să pună România în avangardă, care ar fi acelea? 

F.D.N. – Foarte greu de ales şi de gândit. Eu am o gândire mai lentă, nu atât de rapidă. Aş zice: mai multă cultură, mai multă dragoste de tot ceea ce suntem noi şi la a treia vă las pe dumneavoastră să vă gândiţi. 

Regretul unei limbi 

I.V. – Rămâne deschisă ca şi cuvântul anului 2022. Dacă ar fi să faceţi o analiză a activităţii dumneavoastră de până acum, e ceva ce aţi fi făcut altfel? E ceva ce regretaţi din ce aţi făcut?

F.D.N. – De regretat, din munca mea nu regret. Dar am o durere infinită, pentru că în afara de Dicţionarul de cuvinte recente, pe care l-am început singură şi acum mi-am luat doi minunaţi colaboratori – anul viitor o să scot ediţia a patra a Dicţionarului – eu am mai început un dicţionar al secolului al XVI-lea. Este primul nostru secol de cultură românească şi el arată care a fost baza noastră. Nu avem scrieri dinainte. Avem câte un nume de familie, de persoană, dar astea nu definesc noţiunile noastre de bază, pe care le găsim în textele secolului al XVI-lea. Din anul 1960, am început să lucrez la dicţionarul secolului al XVI-lea. Am avut un colectiv de 14 persoane şi am lucrat 10 ani. Să zicem 140 de ani de muncă. În anul 1974, când tot dicţionarul era gata, toate fişele puse la punct, cuvintele redactate sub formă de fişe, urma să îl predăm la Editura Academiei. Îmi aduc aminte că am pledat pentru existenţa măcar a unui alt exemplar, să fie două, să nu fie unul singur. Pe vremea aceea, lumea nu ştia nici să bată prea mult la maşină. Era ca o meserie dactilografia. Astăzi cam toată lumea ştie să lucreze la computer. E mult mai uşor pentru fiecare să îşi redacteze lucrarea. Pe vremea aceea nu s-a permis aşa ceva. Eram plătiţi cu nimic. Dar nu conta. Pe noi ne interesa să lăsăm baza limbii române din secolul al XVI-lea. Într-o seară, către noapte, Eugen Jebeleanu se întorcea de la locul unde foarte mulţi scriitori mâncau, la colţul Academiei, era Casa Scriitorilor pe vremea aceea şi se întorcea către casă, el locuind exact în blocul în faţa căruia astăzi este statuia Regelui Mihai. La întretăierea dintre bulevard şi Strada Mincu. Şi şoferul i-a spus: „– Domnuʼ Jebeleanu, arde la Academie!” De abia porniseră din locul în care era. Şi bineînţeles au anunţat, au venit pompierii, au stins. A doua zi de dimineaţă, doamna secretară a secţiei de lingvistică, doamna Purica se numea, l-a anunţat pe Rosetti, care, foarte alarmat, întreba ce s-a întâmplat. Noi aveam acolo, la etajul întâi, depozitat, în două dulapuri imense, tot dicţionarul secolului al XVI-lea. Mi-a mai adus un coş ca de pâine, plin cu fişe jumătate arse, jumătate lipite între ele... Îmi pare foarte rău! Pentru mine asta a fost mai mult decât moartea unui singur om! Mult mai mult! De atunci, am bătut pe la toate uşile editurilor. Nimeni nu a vrut să se mai apuce de aşa ceva. Eu nu prea m-am lăsat, adică am vrut după aceea să modernizez dicţionarul, să putem să îl băgăm în calculator, să vedem la litera slavă cutare ce cifră să dăm sau ce literă să dăm. Nici până astăzi acest dicţionar nu a fost reluat. 

I.V. – Acesta e regretul pe care îl aveţi.

F.D.N. – Nu e regretul meu, e regretul unei limbi, care nu are baza. Toate celelalte limbi au dicţionarele fazei lor cea mai veche. La unii e un secol, la alţii e alt secol, dar se pot compara. Româna iese din comparaţie. Nu ai ce să arăţi. 

I.V. – Credeţi că din generaţiile tinere există lingvişti care să vă ducă mai departe aceste preocupări? 

F.D.N. – Da, eu cred că da. Poate că eu sunt prea optimistă, dar văd lucrurile în bine. Sper că odată şi odată cineva să reia sau nu să reia, că în primul rând, s-au mai găsit alte exemplare. Noi am lucrat atunci, în cei 140 de ani ai noştri de muncă, pe cărţile cunoscute până în momentul acela. Între timp au mai apărut, nu multe, dar au mai apărut. Deci va fi de muncă ani buni. 

I.V. – Şi în final, un gând, o urare pentru cei care ne privesc la acest podcast Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu?

F.D.N. – Să privim totdeauna cu optimism, pentru că numai în felul acesta cred că vom înainta în sensul cel mai bun al cuvântului. Să înaintăm! De înaintat înaintăm oricum, dar pentru a înainta pe drumul cel bun, cred că trebuie să fim înarmaţi cu optimism. 

I.V. – Doamna profesoară, vă mulţumesc pentru lecţia de optimism!

F.D.N. – Multă lume îmi spune, când îmi dă telefon: „– Îmi mai dai puţin optimism?”, „– Dacă pot, da!”. 

I.V. – Mulţumesc mult!

F.D.N. – Cu plăcere!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite