Avangarda #7 - invitat, acad. Răzvan Theodorescu. Partea I

0
0

Episodul şapte al podcast-ului Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu, aduce în prim plan un intelectual de seamă, istoricul Răzvan Theodorescu – vicepreşedintele Academiei Române şi fostul ministru al Culturii şi Cultelor de la începutul anilor 2000.

Podcastul poate fi urmărit aici: https://youtu.be/Yx_XV_Qrg-o

Răzvan Theodorescu este autorul unor lucrări importante privind Evul Mediu şi istoria artei, dintre care amintim: Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550-1800), Românii şi Balcanicii în Civilizaţia sud-est europeană sau Un mileniu de artă la gurile Dunării (400-1400). Autorul tezei mentalităţii tranzacţionale româneşti, despre care ne va vorbi mai detaliat în cadrul acestui dialog, Răzvan Theodorescu a ales ca în acest interviu să dezvăluie elemente biografice inedite atât din timpul mandatului de Ministru, cât şi din cadrul vieţii personale. Despre calităţile şi defectele poporului român, despre intelectualitatea ţărănească şi marile victorii morale ale românilor, precum şi despre înfrângerile acestora, vom afla mai multe de la academicianul Răzvan Theodorescu, într-un dialog antrenant cu fostul ministru al Culturii, Ionuţ Vulpescu.

 

„Cultura, în toate ţările europene, este o Cenuşăreasă” 

Ionuţ Vulpescu – Bună ziua! Astăzi, la Avangarda, avem un invitat special şi îi mulţumesc în mod deosebit pentru prezenţa în acest podcast. Profesor, academician, vicepreşedinte al Academiei Române, fost ministru al Culturii: domnul Răzvan Theodorescu.

Răzvan Theodorescu – Am venit cu plăcere. Vă mulţumesc pentru invitaţie! Vreau să spun ceea ce am spus de multe ori, în succesiunea miniştrilor Culturii, Ionuţ Vulpescu este numele cel mai important, după mine, desigur...

I.V. – Chiar şi alfabetic! O să discutăm despre perioada dumneavoastră de la Ministerul Culturii, mai ales că aţi avut şansa, ţinând cont de instabilitatea cronică de la minister, de a avea un mandat întreg. Aţi fost ministru al Culturii între 2000 şi 2004. Haideţi să începem de aici!

R.T. – Eu n-am vrut să fiu ministru. Eram senator de Iaşi. Am devenit ministru în momentul în care s-a pus problema să vină şi Cultele. Eu eram un istoric al Evului Mediu, înainte de toate, şi al artei vechi, care era bisericească. Eram un specialist al domeniului şi am acceptat să devin ministru, având sprijinul lui Ion Iliescu.  Să ne înţelegem, eu sunt ceea ce s-a numit „omul lui Ion Iliescu” şi sunt mândru de asta.

I.V. – Şi eu, şi nu m-am dezis niciodată de asta.

R.T. – Ceea ce nu ştiam era că voi avea un prim-ministru, care era Adrian Năstase, de o calitate intelectuală remarcabilă şi trebuie să spun că datorez o mare parte din succesele mandatului meu de la Cultură prim-ministrului Adrian Năstase care mi-a dat, la un moment dat, un sfert din rezerva care era la dispoziţia prim-ministrului, şi unei echipe de Secretari de stat de o mare bravură.

I.V. – V-aţi ales secretarii de stat sau vi i-a impus partidul, cum se obişnuieşte în ultima vreme?

R.T. – Da, ştiu că există această poveste la toate partidele şi e trist acest lucru. Eu i-am ales. Într-un singur caz, la Culte, nu voiam să am un om al Bisericii, care să fie al Cultelor. Am şi avut o aniversare importantă la Academie – 160 de ani de la înfiinţarea Ministerului Cultelor, patronată de Academie, moderată de mine. Am vrut să am un teolog, un laic, şi acela mi-a fost propus de Adrian Năstase. E vorba de Laurenţiu Tănase. Restul au fost aleşi de mine – la un moment dat erau cinci – şi am mers foarte bine cu ei.

I.V. – Aţi avut patru ani de mandat.

R.T. – Da, cum nu a mai avut înaintea mea decât Ion Caramitru. Pare curios, dar atunci când ai un mandat întreg, poţi într-adevăr să spui că ai făcut nişte lucruri. Când ai mandate ciuntite – şi o ştiţi din proprie experienţă – este dificil.

I.V. – Nu îţi construieşti nici măcar un buget, două, cât să creionezi liniile tale de direcţie, că trebuie să pleci.

R.T.Cultura, în toate ţările europene, este o Cenuşăreasă, din punctul de vedere al raportului cu statul. Însă peste tot, în Occident, există fundaţii private care colaborează cu ministerele Culturii.

I.V. – Aţi avut în acei ani vreo problemă financiară, a fost vreo situaţie în care premierul şi ministrul de Finanţe să nu vă susţină?

R.T. – Nu. M-au susţinut întotdeauna. Ultimul proiect pe care l-am avut a fost un proiect pe care l-am avut cu Luxemburgul – „Sibiu, capitală europeană”. Iar un primar bun, se numea Iohannis, care ar putea să fie din nou primar, după părerea mea, acolo era locul lui. Cu acest primar bun şi cu o asociaţie civică, cu arhitecţi, cu regizori din Sibiu, am putut să colaborez bine şi să primesc de la guvern şi de la ministrul de Finanţe tot sprijinul necesar, pe care l-am dat mai departe Sibiului. După mine, a venit guvernul liberal cu Tăriceanu, care a continuat această politică. Domnul Iohannis a scris o carte în care a dat poza cu mine, cu el, cu marele duce, dar care a schimbat puţin istoria. Când a devenit Preşedinte, mi-a spus că a scris o carte, i-am spus că am citit-o şi că aş vrea să uit că am citit-o.

I.V. – De ce ne rescriem noi istoria? Istoria poate fi rescrisă?

R.T. – Desigur. Fiecare generaţie poate avea punctul său de vedere asupra istoriei. Nu poţi să schimbi datele, faptele concrete, dar interpretările se pot schimba. Se poate spune, de pildă, guvernarea Năstase – care a fost una dintre cele mai bune pe care le-a avut România postbelică şi postrevoluţionară – a fost o catastrofă, pentru că Adrian Năstase a trecut prin închisoare după aceea, de pildă.

I.V. – Noi am aniversat recent, într-o sesiune comună a Parlamentului, cei 15 ani de la aderarea noastră la Uniunea Europeană. Eu am subliniat într-o declaraţie politică, pe de-o parte, rolul preşedintelui Iliescu din anii ʼ90, aşa-numitul „spirit de la Snagov”, în care toate partidele şi-au asumat acest obiectiv, şi apoi efortul guvernului Năstase, din care aţi făcut parte, de a încheia negocierile de aderare. Lucru care, tehnic vorbind, s-a încheiat la finele anului 2004. 

Mentalitatea tranzacţională a românilor 

R.T. – Am vorbit despre asta cu plăcere atunci când ministrul care răspundea în guvernul nostru, Vasile Puşcaş, a fost ales membru corespondent al Academiei. Şi am ţinut să amintesc exact rolul pe care guvernul, prim-ministrul şi ministrul de resort l-au avut. Atunci s-a încercat o înnobilare totală a acestui lucru. Ei, vedeţi, dle Vulpescu, amestecul rasial românesc de latinitate cu Orient! Suntem singurii latini ai Orientului şi singurii orientali latini. Amestecul acesta ne-a dat, pe de-o parte, faciesul acesta occidental al individualismului exacerbat şi, pe de altă parte, caracterul gregar.

Când spun „gregar” vreau să fiu politicos, pentru că altfel aş spune „elementul de turmă”. Românii sunt o turmă latină şi turma îşi are drumurile sale în funcţie de diverse lucruri care se întâmplă la dreapta sau la stânga. E de necontrolat. Eu sunt autorul unei teze care, printre altele, mi-a adus şi acuze – cea despre mentalitatea tranzacţională a românilor. Am arătat ce înseamnă mentalitatea aceasta la români. Românii sunt singurii care, din cauză că au negociat cu turcii autonomia lor, care era un fel de independenţă, şi-au păstrat dinastiile, şi-au păstrat Biserica, şi-au păstrat privilegiile şi aşa mai departe. Dar pentru asta au negociat totul. Noi şi astăzi, în politică, negociem totul. Românul este deştept, cultivat, trădător, oportunist. Dar oportunismul nostru face bine. Chiar „şmecheria” noastră – iertaţi-mi cuvântul – dar şmecheria noastră ne-a dus la marea victorie politică care a fost Unirea Principatelor din 1859. Felul în care ne-am comportat mai târziu, la 23 august, n-a fost o mare victorie morală. A fost o admirabilă şmecherie românească, care ne-a scos o vreme din dezastre.

I.V. – Care e victoria morală a poporului român?

R.T. – Victoria morală este a celor doi eroi pe care eu îi iubesc: Nicolae Bălcescu, gânditorul utopic, şi Alexandru Ioan Cuza, realizatorul pragmatic. Marea victorie morală a fost generaţia admirabilă şi de neconfundat care a făcut Unirea şi independenţa: Kogălniceanu, Ghica, Brătianu şi ceilalţi. O victorie morală a fost existenţa întreagă a lui Nicolae Iorga. Pentru că îl amintesc pe Iorga, trebuie să spun un lucru, care se leagă oarecum de spiritul de turmă despre care vorbeam. Naţiunea română – cei care ne ascultă pot să nu fie de acord cu mine, ceea ce este bine, în virtutea spiritului de polemică – stă pe umerii a trei uriaşi: poetul naţional, istoricul naţional şi dramaturgul naţional. Cum a sfârşit poetul naţional o ştim. Se poate chiar să fi fost lovit înainte de moarte. Cum a murit istoricul naţional o ştie toată lumea – într-o pădure din Prahova, i s-a găsit trupul acoperit de zăpadă. Dramaturgul naţional a plecat de scârbă la Berlin şi nu s-a mai întors. Noi astăzi îi celebrăm cu fast, dar să ne gândim la cum i-au înconjurat românii pe aceşti mari români, omorâţi sau alungaţi.

I.V. – De ce e atâta lipsă de recunoştinţă şi de ce avem, mai degrabă, vocaţia injuriei şi a calomniei?

R.T. – Acest lucru vine, după părerea mea, din frustrările pe care românii le au. Românii au frustrarea că nu sunt ca în Occident şi, pe de altă parte, au frustrarea că de la o vreme luăm prea mult din Occident.

Este acest amestec care ne duce la schimbările de atitudine din ultimii 30 de ani. În ultimii 30 de ani, cei care au făcut foarte mult pentru integrarea europeană şi pentru ridicarea standardelor noastre – acum o să mă iertaţi că fac asta, n-am ce face, dar fac politică, deşi eu nu mai sunt în niciun partid, dar trebuie să o spun – sunt social-democraţii, care la toate alegerile câştigă, dar nu ajung în faţă. Noi nu putem încă să realizăm istoriceşte daunele imense pe care le-au adus cele două mandate ale lui Traian Băsescu şi cele două mandate ale lui Klaus Iohannis. Băsescu are meritul că spunea tot ce gândea, chiar şi prostiile pe care le gândea le spunea. Domnul Iohannis are meritul că nu spune nimic. E şi acesta un merit. 

Calităţile şi defectele poporului român 

I.V. – Această teorie a mentalităţii tranzacţionale ne-a ajutat, mai degrabă, la scara istoriei?

R.T. – Da, ne-a ajutat, incontestabil. S-a păstrat statalitatea. Noi avem două mari câştiguri în istorie: latinitatea şi statalitatea. Latinitatea ne-a dat-o Dumnezeu, aşezându-ne aici şi trimiţând aici legiunile romane. Sigur, asta nu înseamnă că epoca de dinainte, cu dacii, nu este importantă. Dar cel mai important este momentul nostru latin. Faptul că am păstrat statul, când Grecia, Serbia, Albania, Bulgaria, Ungaria pierdeau statul este foarte important. Cei care-l pierdeau, deveneau robi într-un paşalâc, iar din acest paşalâc scăpau fie revoltându-se, şi de aici insurgenţa poloneză sau maghiară pe care eu o admir, sau plecau în băjenie şi de aici naşterea acelor diaspore atât de puternice, atât de importante ale polonezilor, ale ungurilor, ale sârbilor. Românii nu au avut nevoie să fie insurgenţi, pentru că s-au înţeles cu otomanii şi n-au avut nevoie să plece în băjenie, decât într-o băjenie economică din Austro-Ungaria. Acest lucru le-a dat românilor o culoare cu totul specială, le-a conferit şi calităţi şi defecte.

I.V. – În tensiunea aceasta între calităţi şi defecte, balanţa unde este? Care ar fi cele mai tari calităţi şi cele mai apăsătoare defecte?

R.T. – Inteligenţa, fantezia şi o anumită toleranţă pe care spaţiul acesta a creat-o. Iar ca defecte, duplicitatea. Călinescu spunea că în fiecare român se ascunde un Vlaicu Vodă. Deci duplicitatea şi trădarea. Acestea le vedem şi astăzi. Dumneata ca politician dar şi eu, ca vechi politician, le-am trăit din plin.

I.V. – Într-adevăr, din exterior lucrurile acestea de multe ori nu se văd. Când eşti în Parlament sau în guvern, când faci politică, comunici foarte greu intimitatea acestui joc politic. De aici şi o anumită ruptură cu publicul.

R.T. – La un moment dat, lucrurile sunt aproape tangibile. Îmi amintesc şi acum, în 2004, Năstase pierde alegerile, partidul său câştigă alegerile, iar o minte remarcabil de ascuţită, Băsescu, găseşte „formula imorală” – după cum s-a numit – şi atrage un partiduleţ care era aliat cu noi. Era aliat cu noi la modul în care dimineaţa stăteam la Senat în aceleaşi bănci, iar la prânz a venit vestea că noii parlamentari din acea formaţiune, atrasă imoral, sunt de partea cealaltă. Şi au lăsat băncile libere, băncile unde stăteam la şuetă. Iar acum ne făceam semne de departe.

I.V. – Sintagma ‘soluţia imorală’ era o formulă care în gura lui Băsescu aproape că suna credibil. Era convingător autorul ei.

R.T. – Din acest punct de vedere, Băsescu a fost foarte român în ce a făcut, în felul în care a acţionat.

„Theodorescu, academicianul, vrea aşa ceva?” 

I.V. – Am vorbit despre perioada de la minister. Dacă am analiza acei patru ani, care sunt lucrurile pe care şi astăzi le-aţi face, cu care vă mândriţi, realizările importante ale mandatului dumneavoastră?

R.T. – Realizările importante sunt restaurările de monumente – era domeniul meu predilect, punerea în picioare a unor teatre din ţară, iniţierea capitalei europene, care a plecat de la mine, în momentul în care am avut ideea să îi sugerez Marelui Duce de Luxemburg, la Sibiu, să vorbească în luxemburgheză cu autorităţile care au vorbit în săseşte, iar când oamenii au realizat că există nişte legături între două capete ale Europei, atunci s-a hotărât capitala europeană (de care unii au profitat după aceea, până la funcţia supremă). Apoi proiecte mari precum Ansamblul de la Miclăuşeni, Catedrala din Iaşi, Teatrul Naţional din Iaşi. Eram şi senator de Iaşi. Ce n-am făcut şi îmi voi reproşa întotdeauna – am vrut, dar n-am putut – e întărirea căminelor culturale. Unii se uitau la mine şi spuneau: „Theodorescu, academicianul, vrea aşa ceva?” Da, voiam aşa ceva, pentru că am realizat ce însemnau căminele culturale, bibliotecile săteşti. Nu era dificil. La un moment dat, am plimbat nişte caravane cinematografice care au avut un succes incredibil. Când am devenit senator de Iaşi  (de ce de Iaşi? pentru că neamul meu venea dintr-o familie de răzeşi, de ţărani liberi de prin părţile Paşcaniului), când am devenit senator şi ministru, românaşii noştri din comuna mea de origine, din Lespezi, s-au gândit că n-ar fi rău ca biblioteca de acolo să poarte numele „Răzvan Theodorescu”. Le-am spus că nu e nevoie, dar au vrut să facă asta, au pus placa. După ce n-am mai fost ministru, au pus placa pe spatele clădirii.

I.V. – Mentalitate tranzacţională...

R.T. – Cu ocazia aceasta, mi-au trimis o listă cu toate bibliotecile săteşti din judeţul Iaşi, aproape toate create în perioada 1890-1920, perioada lui Spiru Haret, Carol I. Vreau să spun că am realizat atunci de ce ţăranul român al acelei epoci era citit. Era o intelectualitate sătească, cu dascălul, cu agronomul, preotul, care au dat consistenţă acestor biblioteci. Dar aceste biblioteci erau cercetate de ţăranii care erau alfabetizaţi. Desigur, nu toţi. Ştim ce era satul românesc precomunist, era departe de a fi o veselie, dar ţăranul român era instruit. Când eram preşedintele Radioteleviziunii Române, imediat după Revoluţie, am participat la o întâlnire a tuturor şefilor de radiouri şi televiziuni din Europa, şi s-a vorbit despre diverse programe, grile. Iar pentru că eu ţin foarte mult la un program la care eu sunt colaborator de aproape 50 de ani – „Teleenciclopedia” – am dat acest exemplu. Ţin minte remarca colegului meu polonez: „Un popor care are o televiziune cu un asemenea program trebuie să fie un popor foarte instruit”. Şi aşa era.

I.V. – Astăzi lucrurile s-au mai degradat. Dacă ne gândim că doar 6 copii din 10 se opresc cu studiile la Evaluarea Naţională şi nu merg mai departe la Bacalaureat... Acestea sunt nişte cifre îngrijorătoare. Într-adevăr, căminele culturale şi bibliotecile săteşti aveau un rol extraordinar de coagulare.

R.T. – Astăzi sunt locuri etnografice unde se fac botezuri şi nunţi.

I.V. – Am aniversat recent, la 24 ianuarie, Unirea Principatelor. Ne-am amintit mai mult formal despre acel moment. Dar de ce Hotelul Concordia arată cum arată acum? Nu este o întrebare retorică. Şi ca acel loc sunt multe altele.

R.T. – Noi am fost un nucleu de intelectuali care am scris scrisori pentru cel puţin doi primari ai Bucureştiului, apropo de Concordia. La un moment dat, ni s-a răspuns că se va rezolva. Concordia este, pentru cine nu ştie, locul în care s-a decis dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Şi Sala de la Iaşi, iar aici îmi fac eu un reproş că nu am acţionat, ca fost senator de Iaşi, este sala în care a fost ales prima oară şi arată ca naiba. Acum s-a mai făcut câte ceva. Noi nu avem recunoştinţă.

I.V. – A fost şi bicentenarul lui Alecsandri, la Mirceşti, unde e aceeaşi situaţie.

R.T. – Da, absolut. Iar casa din Bacău a lui Alecsandri e o nenorocire. Asta este deosebirea între noi şi maghiari sau polonezi, nu mai spun sârbi. Ei au un sentiment patriotic puternic, profund, noi nu. Noi nu suntem patrioţi. Suntem „patrihoţi”, vorba cântecelului lui Alecsandri. Sunt unii bătrâni ardeleni sau bănăţeni care au sentimentul patriei.

Prigoana intelectualilor: „M-au trimis la munca de jos, pentru că nu mi-am acuzat profesorii.” 

I.V. – Domnule profesor, aţi intrat la Facultatea de Istorie în 1955 şi în 1959 aţi avut un moment neplăcut pe care aş vrea să îl evocăm acum.

R.T. – Da. Am intrat într-un moment care era de destindere. Era „spiritul Genevei”, după cum s-a numit, în care cineva cu un dosar prost, cum eram eu, cu tatăl închis, cu unchi care fuseseră miniştri liberali sau prefecţi liberali –vin dintr-o familie de liberali, dar eu sunt singurul social-democrat din familia mea – am intrat în facultate şi în 1959, când a fost retragerea trupelor sovietice, când partidul a hotărât să strângă şurubul împotriva intelectualilor, a urmat o prigoană a intelectualilor, un proces de dare afară din universităţi. Profesorii mei, Nestor, Berza şi Pippidi, au fost acuzaţi într-o şedinţă publică de toate nenorocirile. Eu eram şef de promoţie, mi s-a cerut să vorbesc împotriva lor, am refuzat şi ei m-au dat drept exemplu pe care l-au educat ei, în spiritul lor, şi s-a hotărât să fiu dat afară din facultate. M-au trimis la munca de jos, pentru că nu mi-am acuzat profesorii. După care mi s-au mai adăugat şi altele. Şi-au adus aminte de nişte seminarii în care vorbisem despre Basarabia, la un alt seminar vorbisem despre o greşeală de traducere dintr-un text al lui Marx, care fusese tradus la noi nu din germană, ci prin intermediul rusesc. Am arătat că era un termen german pe care Marx îl folosise într-un anumit fel. Bineînţeles, am fost acuzat de antimarxism. Citeam literatură geopolitică germană, Şcoala de la München, mi s-a spus că citesc literatură nazistă. Au fost multe capete de acuzare. Am fost dat afară, am plecat muncitor necalificat, în Bucureşti, pe la Mangalia, la Constanţa şi povestea a durat aproape trei ani. Am fost reintegrat, în 1963 mi-am dat licenţa, cu întârziere, cu o fericită întârziere, pentru că în felul acesta nu mai intram în zona notelor sociale care se dădeau prin anii ʼ60. Nu ştiam că începe „dezgheţul”, dar eu am profitat din plin de acest dezgheţ. Am obiceiul să spun că ştiam că sunt într-o închisoare, nu vedeam zidurile închisorii, lucram într-o grădină din interiorul închisorii.

I.V. – Cum priviţi acum acest episod? Povestit celor tineri, astăzi aşa ceva pare ireal.

R.T. – Generaţia mea, cei care am trecut prin aşa ceva, am aflat mai târziu că noi am plătit un tribut, de fapt, unei politici care era politica de voită independenţă a României. Atunci aşa s-a voit, într-adevăr, la sfârşitul domniei lui Dej şi începutul domniei lui Ceauşescu, din motive politice, nu de patriotism exacerbat, care însă vizau o independenţă faţă de Uniunea Sovietică. Cei care fuseseră victime ale momentului de dominaţie sovietică, au cunoscut o perioadă de reabilitare. Eu am fost reabilitat într-o şedinţă condusă de fostul ambasador al României la Stalin, ambasadorul academician Iorgu Iordan. Şi la sfârşitul acesteia, în 1965, am fost întrebat: „Acum accepţi să intri în Partidul Comunist?” Atunci am spus: „Da, cu cea mai mare bucurie.” După ani şi ani, când am fost numit preşedintele Radioteleviziunii, primul interviu care mi s-a luat, am fost întrebat: „Aţi fost obligat să intraţi în partid?” şi am spus: „Nu, am intrat din voinţa mea.” A fost un moment, pe care tinerii trebuie să îl înţeleagă, de mare destindere, de liberalizare a unui totalitarism care avea o faţă umană. Românul are nevoie de mici dictaturi, de mici autoritarisme.

Românul are nevoie de aşa ceva. În totalitarismul comunist, a fost această breşă liberală a anilor 1963-1968. Deşi după momentul Praga, am martori care m-au ascultat spunând: „Mi-e teamă că acum începe o dictatură.

I.V. – De fapt, a fost o iluzie, o capcană şi mulţi au căzut în ea. Dar de ce spuneţi că românul are nevoie de mici dictaturi?

R.T. – Pentru că este spiritul de turmă. Turma are nevoie de un conducător şi conducătorii bravi sunt cei iubiţi, cei autoritari. Vlad Ţepeş, în istoria românească, Alexandru Ioan Cuza – care a dat lovitura de stat ca să îşi aplice planurile sale, cu mănăstirile, cu planurile de împroprietărire şi aşa mai departe, Carol al II-lea, toţi erau iubitori de fast, de militărie. Şi, mergând pe firul timpului, ajungi la Dej, la Ceauşescu şi la Băsescu. Băsescu a fost ultimul preşedinte autoritar.  Între timp a fost intermezzo-ul Antonescu. Şi nu întâmplător Băsescu îl admira pe Antonescu. Poate aduc lucrurile în derizoriu, dar au venit 1000 de soldaţi americani – foarte frumos – dar televiziunile nu vorbesc decât despre asta, despre uniforme, arată numai generali, militari. Românul simte că are pe cineva de care să asculte. Chiar şi prim-ministrul Ciucă, e un om cumsecade, l-am cunoscut odată. Mulţi români spun: „Avem un general, e bine!”

I.V. – Relaţia cu democraţia e mai complicată.

R.T. – Românul cu democraţia merge la două partide care, dacă se poate, să se şi rotească, mai puţin cu alegeri.

Ion Raţiu – am fost odată într-o călătorie, eu din partea Academiei, el din partea Parlamentului, în Orient – îmi spune: „Domnule Theodorescu, eu nu înţeleg nimic din mentalitatea asta românească. În 1992, m-am dus la Turda, unde eram candidat, m-am dus pe ogor şi i-am spus unei femei că voi candida acolo. «Vă alegem, domnuʼ Raţiu, vă alegem!» Dar să ştiţi că o să fie şi la Preşedinţie. «Acolo am ales deja, l-am ales pe domnul Iliescu.»” Ea îl alesese acolo pe şeful suprem, nu se mai discuta.

 

„O liotă de idioţi au inventat o culpă care n-a existat niciodată” 

I.V. – A existat în biografia dumneavoastră o personalitate, un moment care v-a influenţat în mod decisiv?

R.T. – Da, îi datorez imens profesorului meu, academicianul Emil Condurachi. Îl numesc „zâna bună a vieţii mele”, care mi-a încredinţat foarte de timpuriu nişte sarcini academice: coraportor la un congres mondial de istorie, funcţia de secretar general adjunct al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene. M-a luat cu el în toate acţiunile importante. Un om de o generozitate extraordinară şi de o frumuseţe interioară deosebită. A fost tatăl Zoei Petre, un distins istoric, cu care n-am fost în aceeaşi barcă politică, dar o persoană de mare distincţie.

I.V. – Când aţi devenit membru titular al Academiei Române, aţi ţinut un discurs de recepţie despre prima modernitate a românilor. Răspunsul la acest discurs l-a făcut un alt nume mare, Virgil Cândea, care a devenit vicepreşedinte al Academiei Române, un destin tragic, de care am fost şi eu foarte apropiat. De ce un om cum e Virgil Cândea este astăzi uitat?

R.T. – Pentru că o liotă de idioţi au inventat o culpă care n-a existat niciodată. Am verificat acest lucru. El era secretarul general al Asociaţiei „România”, asociaţia care se ocupa înainte de ʼ89 de diaspora, de intelectuali, de atragerea lor către ţară, nu către Ceauşescu sau către partid, ci către România. Imediat după Revoluţie, eu am vrut să îl numesc director general al Radioului. Şi mi s-a spus: „Nu, nu...” Mi s-a sugerat că a fost reprezentantul unei anumite instituţii. Şi am verificat. Nu avea nicio legătură. Cred că am reuşit atunci să stau lângă el şi să îl sprijin. A devenit vicepreşedinte al Academiei, ceea ce pentru el a fost foarte mult. Un mare învăţat, un mare spirit.

I.V. – Lucrarea lui, în multe volume, „Mărturii româneşti peste hotare” este de referinţă şi nu numai.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite