Atentate Bruxelles. În Europa, se moare de două ori: de mâna jihadiştilor şi de frică

În aceste momente, Europa întreagă simte frica morţii

În fiecare dimineaţă, am coborât în staţia Maalbeck, staţia fatidică în care azi s-a murit. Da, trăim banalitatea răului într-o Europă în care se moare când mergi la birou, la şcoală, la cumpărături. Iar ultimele cuvintele pe care ţi-e dat să le auzi se întâmplă, în cel mai cinic şi stupid mod posibil, să fie „Allahu Akbar“.

În Europa, mori sau mori de frică, două specii de moarte rea. În timp ce scriu, un prieten portughez, angajat  într-unul din directoratele Comisiei Europene, este de negăsit. Familia şi prietenii sunt paralizaţi de spaimă şi neputinţă, s-a sunat în gol la un telefon despre care ştim că e purtat peste tot şi la telefonul pus la dispoziţie de autorităţile belgiene pentru a verifica starea victimelor.

În tot timpul ăsta, o prietenă bună, cea cu care am împărţit biroul în cadrul Comisiei, îmi scrie că e „captivă”, alături de colegii ei, într-una din clădirile Consiliului European, situat la o aruncătură de băţ de staţia de metrou Maalbeck. Da, e musulmană şi e printre musulmanii care internalizează o vină pentru fapte ce nu le aparţin. Alţi colegi şi prieteni au folosit safety check-ul de pe Facebook şi par a fi bine. Vii, cel puţin. În fiecare dimineaţă, începând de azi, angajaţi ai instuţiiilor europene, ingineri, muncitori, şomeri, elevi, creştini, musulmani, budişti, agnostici, flamanzi, valoni, non-belgieni, expaţi, cetăţeni, non-cetăţeni vor trăi cu spaima că la metrou se poate muri. Ori la aeroport, în şcoală, pe stradă, în redacţii de ziare, în centre comerciale, în propriile case.  A muri de frică e, în definitiv, tot e o formă de moarte.

Trăm în plină banalitate a răului, răul sub forma radicalismului islamic. Suntem contemporani cu o ruptură istorică, probabil cea mai importantă  de la cel de-Al Doilea Razboi Mondial, cu diferenţa fundamentală că de data aceasta Europa traversează şi o criză profundă a responsabilităţii. Nu mai asistam la confruntările clasice ale unor state definite în termeni de Realpolitik, ci la confruntarea a două lumi cu sisteme axiologice fundamental diferite, a unor civilizaţii care au înţeleg diferit „para pacem“ şi „para bellum“. Banalitatea răului sub forma radicalismul islamic ne obligă pentru prima dată să reconceptualizăm Europa şi să-i provocăm alteritatea. Cine este „celălalt“ de data asta? Cine e, în definitiv, duşmanul Europei? Cine ne vrea răul, nouă, europenilor? – sunt rândurile pe care le-am scris şi în contextual Charlie Hebdo şi rămân, din păcate, de-o actualitate tragică.

Frica e, fără îndoială, victoria morală a radicalismului islamic. Ca în cazul atentatelor de la Paris, cele de la Bruxelles vin ca un reproş moral sau chiar spiritual la adresa democraţiei, toleranţei, a multiculturalismului, a atât de forjatului „unitate în diversitate“, mantra Uniunii Europene, care începe să sune a epitaf. A incapacităţii şi inepţiei  unui stat de a destructura punţile de legătură între celulele de terorism, de a monitoriza cuiburile de jihadişti ori protoşcolile de radicalizare şi fanatizare, de a desigila cartierul Molenbeeck, o enclavă a jihadiştilor în care simţi că securitatea ţi-e sistematic periclitată. Cartier în care laşi orice speranţă dacă ai inconştienţa de a intra. Cât de atent monitorizaţi au fost criminalii latenţi? Cât de fragile sunt serviciile de informaţii în Franţa, Belgia, Turcia sau în oricare alt stat european? Care sunt urmările pentru o Europă umilită, „scoasă din ţâţâni“, cum anunţa profetic Derrida, anihilată de terorismul convenţional, de manual, şi de forme noi de terorism, pentru că să trăieşti în teamă e tot o formă de terorism. Care vor fi vocile politice care vor capitaliza-într-un mod grotesc-tragediile şi vor plonja în retorica de extremă dreaptă? Cum vor trăi de acum încolo musulmanii perfect asimilaţi în state europene, când sunt guvernaţi de o vină inutilă, fără noimă, dar pe care o simt, totuşi: vina de a avea ceva în comun cu nişte criminali. Chiar dacă „ceva-ul“ comportă nuanţe felurite şi în niciun caz nu e Coranul. Câţi cetăţeni europeni sunt, de fapt, radicalizaţi, fanatizaţi, recrutaţi în şcoli ale terorismului? Sunt întrebări la care se răspunde vag sau prin tăcerea neputinţei.

Îmi e frică pentru cei dragi, pentru colegii şi prietenii mei, pentru necunoscuţi. Îmi e frică proiectiv pentru copilul meu şi pentru copiii altora. Îmi e frică pentru Europa, pentru că mantra  „unitate în diversitate“ închide în ea clivaje identitar-religioase şi mi-e din nou teamă că vom rămâne multă vreme ca victimele care îşi pierd, în urma unor accidente, o parte a corpului, dar continuă să o simtă. Noi cred că ne-am pierdut de ceva vreme Europa aşa cum o ştiam. Da, îmi e frică.