90. Nostalgia iluziilor pierdute
0Vasile Ernu a devenit un scriitor consacrat în spațiul literar românesc. E deja un lucru de notorietate că e greu de integrat. O să mă aventurez să dau o definiție a stilului său: predică socialistă asezonată cu descrieri de situații și personaje din biografia sa aventuroasă.
Experiența sectară pe care a exploatat-o literar atât de bine în „Sectanții” își spune mereu cuvântul în textele sale care au neapărat încercări de analiză sistemică, de înțelegere, pilde și pățanii din care enoriașii- cititori trebuie să tragă învățămintele cuvenite.
Inevitabil, când îl citești te simți ca la biserica neoprotestantă unde ți se vorbește interesant, alert și provocator. Doar că formulele consacrate în biserica neoprotestantă rămân ca vestigii, ca forme care scot capul în câte-o generalizare pripită, în câte-o tușă prea groasă pentru ochiul fin al unui antropolog versat sau o sentețiozitate prea pronunțată în verdictele de tipul: „științele exacte sunt ceea ce contează ca știință”.
Predica neoprotestantă scoate capul când e vorba despre oferirea de răspunsuri și soluții, deși ele sunt moderate de câte-un artificiu retoric de tipul „glumesc” sau „nu judec, caut să înțeleg”. Salvarea predicii vine din reflexele de gândire de stânga care impun o reflecție mult mai nuanțată și sistemică, dincolo de bine și rău, dar și dincolo de răspunsuri ultime.
Meditația pe tema elementelor care fac un text să fie literar este una prea complicată și prea muți „grei” ai lingvisticii sau criticii literare s-au exprimat ca să pot măcar să-mi permit să opinez fără riscul de a cădea în penibil. Cu umilința de rigoare, lăsați-mă să spun doar atât: cred că pe Vasile îl ajută biografia extrem de complexă.
Sunt oameni care stau într-un pat și citesc, iar apoi scriu o capodoperă în care emoția se articulează în descrieri mai palpitante decât un film polițist în care satul copilăriei, superbele ținute ale unei doamne din aleasa societate franceză sau gustul prăjiturii au darul de a-ți face inima să tresalte la fiecare întorsătură de frază. Sau sunt oameni ca Vasile care pare că a trăit într-o viață cât pentru noi toți. Bărbat fiind, mii de posibilități la care o fată ar fi putut doar să viseze, i s-au deschis odată cu degringolada totală a anilor 90 și cu nebunia absolută care s-a instaurat peste tot.
”Generația canibală” e cartea vieții lui, dar și a noastre. E cartea studenției celor trecuți de 40, e cartea în care nu ai cum să nu te recunoști. N-ai cum. Dincolo suprapuneri, repovestiri și „amețeala” volumului, ceea ce transpare foarte clar este faptul că Vasile a trăit la o intensitate incredibilă acele vremuri. Și, în ciuda aparențelor, cred că trăiește în permanență la alte frecvențe și cu altă intensitate decât majoritatea dintre noi. Asta i-a dat șansa să aibă material pentru o voluminoasă carte,dar, s-o recunoaștem, i-a răpit o altă șansă: aceea de a fi mai organizat și de a țese cu adevărat o poveste care să-l lase pe cititor să tragă singur concluziile, de a nara cu adevărat o istorie „clasică”. Avea material berechet.
Însă cartea e importantă pentru că este una dintre cele mai fidele cronici ale nebuniei anilor 90. Pentru că asemena perioade nu sunt dese în istorie și, în ciuda tragismului lor, e și un privilegiu de a fi fost parte din acel iureș distrugător și vesel care seamănă, antropologic vorbind, cu ritualurile în care regulile comunității sunt abolite pentru câteva zile de dezmăț absolut. Cred că alături de cartea Nataliei Onofrei, „Bejenii”, reprezintă puncte marcante pentru cine vrea să înțeleagă drama prin care am trecut și să explice și parte din fenomenele actuale. Pretențiile lui Vasile sunt arate cât mai mult, să ofere cât mai mult, să nu-i scape nimic. Și, dată fiind complexitatea biografiei care azi ni-l arată lângă contrabandiști, mâine lângă bandiții de prin Chișinău și poimâine în casa unui așezat intelectual neoprotestant așezat și cumpătat din Iași, are ce arăta.
Cartea începe cu aventura călătoriei în patria mamă, în România, acolo unde după 90 mulți copii din Republica Moldova au primit burse de studiu. Nu ai cum să nu retrăiești aventura călătoriei interminabile cu trenul, bagajul, sfântul bagaj, plin cu borcane și provizii pentru luni de zile, pe care, dacă erai fată, trebuia să îți valorifici toate capacitățile de negociere ca să reușești să-l târâști până acasă. Până la noua casă din orașul cel mare. Căminul, frigul din cămin, chefurile și mizeria. În special în căminul de băieți. Lipsesc gândacii și șobolanii. Aș avea eu niște povești în sensul ăsta. Dar asta e frumusețea cărții. Că te fce să îți amintești de toate. E acolo entuziasmul intelectual, căutările. Pentru studenți a fost - și aici chiar îmi asum acest verdict - cea mai frumoasă perioadă posibilă. Aveam destul creier și destulă foame încât să facem din perioada respectivă una unică.
Eram suficient de bine pregătiți de sistemul educațional socialist și suficient de flămânzi de altceva încât anii 90 au fost, intelectual vorbind, cu adevărat magici. Pentru că aveam destulă informație și abilități de muncă asiduă la bibliotecă plus ceea ce lipsea înainte: libertatea. Din foamea de nou, din libertatea proaspăt câștigată, plus educația solidă de care ne bucuram a rezultat ceva cu adevărat special. Intransmisibil. Mă aflu adesea în fața unui amfiteatru plin de studenți și regret așa de mult că ei nu mai au acces la acel entuziasm nebun, la acea foame de nou dublată de educație solidă.
Cartea prilejuiește multe încercări de explicație a ceea ce am trăit. Citind-o m-am gândit că din foamea aia de nou și din experiențele intelectuale unice s-a născut însă și totala opacitate a clasei intelectuale față de suferința celor care erau, cum aflăm din carte, „disponibilizați”, cuvântul frumos pentru „trimiși în șomaj”. El era prieten cu toată lumea, deci și cu copii de muncitori.
Probabil scăpat dintr-un univers destul de strâmt a fost toată viața extrem de deschis față de oamenii de orice tip. Asta l-a ajutat să vadă că în vreme ce pentru noi, pentru intelectuali, în ciuda gândacilor și mizeriei, în ciuda călătoriei interminabile cu mizerabile trenuri și având grija sacrului bagaj cu tone de borcane și conserve, anii ăia au fost cu adevărat magici, pentru părinți, pentru muncitori, pentru angajații la stat a fost catastrofal. Distrugător, umilitor și fără speranță. Pentru că noi, intelectualii care trebuia să le dea lor limbajul în care să-și urle umilința și frustrarea, noi ne distram de minune și noi cântam ode capitalismului și le ziceam că Elveția e după colț. Doar să distrugem fabricile și uzinele că sunt comuniste și o să se reverse peste noi tonele de ciocolată, cola și blugi! Vasile surprinde bine entuziasmul și prostia absolută cu care noi, ca sălbaticii care dădeau aurul pe oglinjoare, eram gata să ne vindem părinții și conaționalii pentru o pereche de blugi și o sticlă de cola. Astea-s produse care și azi exercită în mentalul unor politicieni o forță aparte care îi ține încă destul de bine captivi în acea bulă de entuziasm stupid.
Surzi și orbi la dramele celor din jur noi ne trăiam momentul de glorie și părea că nimic nu ne mai stă în cale. C-am găsit libertatea! Dar lângă noi se murea. În Hunedoara mea natală se înmulțeau barurile ca ciupercile după ploaie și acolo se duceau să moară foștii muncitori de la combinat. Vasile surprinde acest fenomen al alcoolismului neputinței șomajului, această sinucidere socială a bărbaților. Această distrugere în masă a orașului monoindustrial, a satului care e azi gol. Ce n-a reușit colectivizarea și comunismul a reușit din plin și mult mai eficient tranziția spre absolut nimic și micile povești din caleidoscopul textual construit de Vasile ne arată și aceste aspecte care încă își așteaptă cercetătorii.
Cred că „Generația canibală” este importantă și pentru că e scrisă de un „străin”, de un copil a Uniunii Sovietice, al Imperiului, cum se exprimă autorul. Avem ocazia să ne vedem orașele prin ochii lui și ierarhiile se schimbă. Clujul devine extrem de rigid și provincial și Iași-ul mult mai deschis și emancipat. Hrănindu-se cu interacțiuni umane în afara cărora nu poate exista, Vasile este un observator fin al acestor locuri. Poate n-ar fi stricat să rămână la impresia personală pentru că un antropolog ar putea contesta coerența explicațiilor istorice și sociologice oferite.
Oricum este valoroasă în sine această privire „din afară”. Cum valoroase sunt descrierile mediului universitar. Care e de-o băiețeală fără margini. Bărbați care cântă adoratorilor filosofie de la amvon. De asta ajunge Vasile să spună că matematica, fizica și, în general, științele exacte, sunt mai „de bază”. Normal. Profesorul-star nu-ți dă teme interminabile, nu te verifică, nu-ți dă peste degete, nu muncește acolo lângă tine seminar de seminar. Asta se întâmplă la facultățile tehnice unde e mai puțin teatru și mai multă muncă. Dar faptul că cineva de la matematică face ușor filosofia e pentru că la filosofie se muncește mult mai puțin. Că dacă s-ar transfera rigoarea de furnicuțe modeste dar al naibii de hărnicuțe ale profesorilor de la științele exacte la filosofie chiar că n-ai mai avea cum să absolvi semnând condica pe la toate barurile din oraș. Pentru că, citind cartea, te întrebi cu a putut autorul să treacă anul când pare că barurile erau casa, masa și biblioteca. Dar, să ne bucurăm că le-a frecventat cu atâta seriozitate pentru că peisajul urban și uman al acelor vremuri ni se deschide prin lectura descrierilor pe care le face cu multă minuțiozitate.
Depășind granița unei simple recenzii m-am aventurat într-un dialog-reflecție pe marginea descrierii mediului intelectual românesc din anii 90 care transpare cu cea mai mare pregnanță din carte. În fond, povestea faimoasei reviste „Philosophy&Stuff” e spusă de vreo trei ori. E povestea multora. În anii 90 am lucrat la o televiziune locală. Eram o trupă din care s-au selectat ulterior jurnaliști celebri. Am niște aventuri care s-au lăsat inclusiv cu arest. Eram suficient de bine mobilați intelectual și suficient de hămesisți ca să facem de toate. Inclusiv, așa cum povestește atât de frumos și apăsat - am spus deja că povestea revistei lor underground e narată de vreo trei ori - publicație culturală care apărea la sat în Moldova și era distribuită la Cluj.
Povestea Western-ului estic, care, în opinia lui Vasile Ernu este o auto-fagogitare, nu poate să se termine bine. Vestul a mâncat resursele pieilor-roșii și i-a ucis. Noi, în cel mai estic stil cu putință, ne-am ucis pe noi. Unii s-au ucis după disponibilizările fără milă care i-au lăsat pe drumuri. Femeile aveau copii de salvat și au dus greul. Noi, ca intelectuali, ne-am ucis mai târziu căzând într-o iremediabilă depresie. Sigur, Vasile alege să se uite în primul rând la noi. Dar nu subscriu la teza defetistă. Cred că noi am fost, într-adevăr sângele proaspăt de care cadavrul unui capitalism decadent avea nevoie, dar responsabilitățile sunt împărțite. Au fost unii la butoane care au știut exact ce fac. Au fost alții care știau foarte bine ce fac. Prefer mai degrabă metafora unei alte scriitoare a tranziției: eram o turmă de oi în care vestul a intrat ca o locomotivă. Cineva era la cârma locomotivei când s-a întâmplat dezastrul anilor 90. Încă suntem prea zguduiți ca să mergem un pas mai departe în excavarea rămășițelor acelor ani ca să vedem lucrurile în toată splendoarea ororii lor. Dar carea lui Vasile Ernu este un pas important de autoreflecție, de amintire și de examinare a propriului parcurs.
Sunt multe aspecte care poate pe cine nu e obișnuit cu stilul lui Vasile i-ar nemulțumi. Eu rămân la ideea că e o lucrare importantă, un caleidoscop discursiv al anilor 90. Poate că teza războiului ca revanșă a looser-ului, a perdantului tâmpit care nu-și acceptă rușinea de-a fi fost învins mi se pare discutabilă. Oare nu e revanșa fraierului care s-a trezit finalmente să zică: NU! Ia mai duceți-vă dracului cu șmecheriile voastre! Citiți cartea și vă puteți răspunde singuri!
Se încarcă comentariile...
