Secretele vietăţilor lipsite de vedere. Cum supravieţuiesc, de fapt, în sălbăticie fără să aibă acest important simţ
0În seria animală, simţul văzului nu este omniprezent. Sunt specii întregi de vietăţi care supravieţuiesc, prin diverse mecanisme compensatorii, fără acest important simţ.
Viermii, cârtiţa, unii şerpi, liliacul şi alte animale nu îşi bazează supravieţuirea pe simţul văzului, fie pentru că nu îl au, fie pentru că acesta este extrem de slab dezvoltat sau pentru că oricum nu le-ar folosi, întrucât îşi duc existenţa în medii lipsite de lumină. Natura i-a înzestrat, însă, cu mecanisme care compensează acest ”neajuns”, creând sisteme de orientare dintre cele mai performante.
”În seria animală, de la viermi în jos, toate vietăţile sunt oarbe sau, chiar dacă prezintă simţul văzului, ele disting doar lumina, nu şi imaginile. Lipsa acestui simţ este compensată de alte adaptări. Spre exemplu, limbricul - nu are nevoie de organe de simţ pentru că trăieşte în mâncare. Are, în schimb, cârlige cu care se agaţă de peretele intestinului, fără de care l-am elimina şi nu ar supravieţui”, explică Gadiel Zaharie, profesor de biologie.
Un alt exemplu de adaptare dat de profesor este cel al cârtiţei care, chiar dacă are un ochi, este subdezvoltat, involuţie dată chiar de adaptarea la viaţa subterană. ”Ea se orientează cu ajutorul vibraţiilor solului, pe care le simte, şi cu al mirosului”, precizează el.
Nici şerpii, în special cei nocturni, nu au un vâz prea bun. ”Văzul nu i-ar ajuta, oricum, prea mult pe timp de noapte, aşa că şi-au dezvoltat un sistem de detectare în infraroşu, cu ajutorul căruia disting căldura obiectelor”, ne spune profesorul.
Un performant mecanism de adaptare şi-a dezvoltat şi liliacul, un alt animal cu un văz foarte slab. Gadiel Zaharie spune că liliacul foloseşte un sistem de ultrasunete, pe care le emite în continuu. În momentele în care ultrasunetele se lovesc de pereţii grotelor în care trăiesc, ele se întorc şi astfel liliacul evaluează distanţele dar şi eventuala prada. ”Aşa reuşeşte să identifice insectele, dar şi să se orienteze de-al lungul galeriilor kilometrice şi să se întoarcă la locul său. Acelaşi sistem este prezent şi la mamifere marine, pe care ochii - din pricina vizibilităţii reduse în apă - nu-i ajută foarte mult”, explică profesorul.
Potrivit lui Zaharie, dacă nu reuşesc să îşi creeze astfel de echilibre adaptative, animalele mor. ”Ecosistemul sălbatic nu are ”umanitate”. Nu există circumstanţe atenuante în natură”, conchide el.
Vă mai recomandăm: