Vaslui: A supravieţuit lagărelor ruseşti

Veteranul Alexandru Nica a fost luat prizonier în cel de-al Doilea Război Mondial de către soldaţii Armatei Roşie. Bătrânul în vârstă de 92 de ani spune că nici acum nu poate uita clipele de coşmar prin care a trecut acum mai bine de 60 de ani. 

Povestea de război a lui moş Alexandru a început pe 16 februarie 1941 când s-a încorporat în armată. După câteva luni, regimentul din care făcea parte avea să intre în ploaia rusească de gloanţe a războiului.

„Era cumplit, vedeam cum toţi din jurul meu piereau, se «topea» câte un batalion întreg în câteva clipe. Eu am fost o singură dată rănit, la picior, de la o schijă de grenadă“, îşi aminteşte bătrânul. După ce a trecut prin toate satele româneşti până la Prut, regimentul din care făcea parte Alexandru Nica a ajuns în Basarbia, după care s-a îndreptat către Odessa.

Mii de soldaţi români şi-au dat ultima suflare pe acel traseu, îşi aminteşte moş Alexandru. În iarna anului 1941, la Pervomaia, au fost încercuiţi de ruşi şi luaţi ca prizonieri de război. 

După ce a căzut în mâna sovieticilor, moş Alexandru a fost plimbat prin şapte lagăre. Cei închişi erau puşi la o muncă extenuantă, erau slab hrăniţi şi cazaţi în condiţii mizere.

Bărbatul povesteşte că cea mai grea viaţa a dus-o în lagărul de la Donbass (astăzi, în Ucraina). Acolo munceau în mină de dimineaţă până seara.

Şolduri rănite de păduchi

„Am ajuns în primăvară acolo şi până în toamnă au murit peste 600 de persoane. Eram hrăniţi cu ciorbă de mei şi pătlagele îngheţate. Eram slabi, amărâţi, sleiţi de putere. Nici nu mai credeam că voi scăpa cu viaţă de acolo. Ajunsesem să cântăresc 30 de kilograme şi aveam şoldurile rănite de la păduchi“, îşi aduce aminte bătrânul.

Execuţii „exemplare“

Alexandru Nica povesteşte că erau cazate câte 70 de persoane într-o încăpere şi, pentru că nu era spaţiu, dormeau pe paturi improvizate, făcute din nuiele împletite. Sadismul soldaţilor ruşi nu cunoştea limite, spune bărbatul.

„Când un prizonier încerca să fugă, era prins imediat. Ne adunau pe toţi şi-l împuşcau în faţa noastră, pentru a-l da ca exemplu“, îşi aminteşte moş Alexandru. Nici scenele de pioşenie nu erau pe placul ruşilor.

„Ne rugam pe ascuns“

„Credinţa în Dumnezeu era singura speranţă de care ne mai agăţam, aşa că eram nevoiţi să ne rugăm pe ascuns. Stăteam câte trei inşi sub o sutană şi ne rugam. Asta cred că ne-a şi salvat“, spune veteranul de război.

Coşmarul avea să se termine în vara anului 1947 când, după patru ani de chin, s-a întors în satul de baştină, Brădeşti, comuna Vinderei.

Şi-a refăcut viaţa, i s-a născut un băiat, dar bătrânul nu poate scăpa de coşmarul anilor de război. „Şi acum mai visez noaptea clipele cumplite prin care am trecut“, mărturiseşte moş Alexandru.