„Eu trebuie“ sau „eu trebuiesc“? Verbele  care-i pun în dificultate pe români

Folosirea greşită a verbelor se află în topul capcanelor gramaticale din limba română. Abaterile de la normă apar atât în exprimarea orală, cât şi în cea scrisă.

Profesorul Bogdan Cristea a realizat o selecţie cu cele mai frecvente greşeli întâlnire în cazul utilizării verbelor din limba română. 

Eu trebuie sau eu trebuiesc?

Verbul a trebui este impersonal ca sens şi unipersonal ca formă, adică are o singură formă pentru toate persoanele.
Este impersonal, însă contextual devine şi personal. Poate avea anumite forme care se modifică în funcţie de persoană şi de număr. 

Concret, la indicativ, timpul prezent, are o singură formă la toate persoanele, la singular şi la plural, ,,trebuie"( exemple: eu trebuie să scriu, tu trebuie să citeşti română, noi trebuie să vorbim, voi trebuie să ascultaţi, ei trebuie să plece). 

Este greşit să spunem: „eu trebuiesc”, „tu trebuieşti", „el trebuieşte”, „ei trebuiesc". Verbul a trebui devine personal la persoana a III-a plural, la alte timpuri ale modului indicativ, precum: imperfect: „ei trebuiau", la perfectul simplu „ei trebuiră", la perfectul compus, „ei au trebuit", la mai mult ca perfectul, „ei trebuiseră", la viitorul simplu ,,ei vor trebui". Acestea singurele situaţii în care se acceptă acordul în cazul acestui verb.

Aşază /asează; însală/înseală

Există nenumărate discuţii cu privire la scrierea unor verbe la anumite moduri şi timpuri. „Înşală” sau „înşeală”? „Aşază” sau „aşează”? De ce scriem „El se aşază pe fotoliu”, dar „Ea retează o tulpină?”
Regula respectivă stipulează că, dacă înăuntrul rădăcinii unui verb se află un „j" sau un „ş", terminaţia verbului respectiv va fi „a" şi NU „ea".

La verbele „a înşela” şi „a aşeza”, amintite mai devreme, avem un „ş” înăuntrul rădăcinii, ceea ce înseamnă că forma corectă a verbelor la indicativul prezent, persoana a treia singular şi plural, va fi „înşală" şi „aşază", ca în exemplele: „E păcat că Viorel ne înşală aşteptările” şi „Elevii se aşază în bănci”.

În ce priveşte verbul „a reteza”, el nu are un „j” sau un „ş” înăuntrul rădăcinii, aşa că terminaţia pentru indicativul prezent la persoana a treia singular şi plural este „ea”: „Călăul retează capul condamnatului", respectiv „Tâmplarii retează scândurile cu nişte ferăstraie”.

Fii cuminte sau fi cuminte?

Verbul „a fi"  provoacă cele mai mari dileme în privinţa numărului de „i"-uri de la final este verbul „a fi". Discuţia se poartă mai cu seamă în jurul imperativului (afirmativ şi negativ) şi al conjunctivului (prezent şi trecut).  La persoana a doua singular a imperativului afirmativ, verbul va avea două „i"-uri la final. Exemple: „Fii tare, trebuie să reuşeşti! sau „Fii cuminte!".

În schimb, la imperativul negativ al persoanei a doua singular verbul va avea un singur „i" final, ca în enunţurile: „Dă-mi şi mie o ciocolată, nu fi rău!“ sau „Nu fi absurd, ştii că nu poţi să faci ocolul Pământului de unul singur".

La conjunctivul prezent (afirmativ sau negativ) al persoanei a doua singular, vom avea mereu două „i"-uri finale:
„Te-am rugat să fii rezonabil." Sau: „M-am temut să nu fii şi tu printre cei surprinşi de avalanşă".
În schimb, la conjunctivul trecut (afirmativ sau negativ) avem un singur „i":
„Era bine să fi fost şi tu de faţă." Sau: „Preferam să nu fi fost acolo".

Ambele enunţuri au un sens condiţional, ca de altfel şi enunţul următor, în care conjunctivul maschează de fapt o construcţie condiţional-optativă:

„Să fi venit Salvarea mai devreme, rănitul ar fi scăpat cu viaţă". Altfel spus, „Dacă Salvarea ar fi venit mai devreme, rănitul ar fi scăpat cu viaţă."

De asemenea, în cazul verbului a ”a fi” sunt întâmpinate dificultăţi la timpul perfect simplu. 

Potrivit normelor, atât verbul ”a fi” cât şi verbul ”a avea" au două paradigme la perfect simplu:

fui – fusei
fuşi – fuseşi
fu – fuse
furăm – fuserăm
furăţi – fuserăţi
fură – fuseră

avui – avusei
avuşi – avuseşi
avu – avuse
avurăm – avuserăm
avurăţi – avuserăţi
avură – avuseră.