Turnu Severin: Nicolae Jinga, un preot în slujba literaturii
0Actualul preot paroh de la Biserica Jupalnic din Orșova, Nicolae Jinga, își împarte puținul timp liber, între manuscrise, proză, eseuri, versuri și critică literară de întâmpinare.
Copilăria actualului preot- poet, după cum susţine acesta, s-a scurs sub umbrela unei naivităţi vecină cu prostia nevinovată, însă, a fost perioada cea mai fericită a vieţii lui. „Îmi amintesc foarte bine că, satul natal, fiind aşezat pe malul Slănicului şi mărginit de două dealuri, eram ferm convins că după deal urmează golul. Sfârşitul lumii. Trezirea mea la realitate a avut loc în momentul în care tatăl meu a fost arestat şi închis în urma unui proces de sabotaj fabricat de oamenii acelui regim. A stat închis între anii 1954 şi 1957. Şocul arestării şi întemniţării tatălui m-a afectat atât de mult încât am contactat o tuse convulsivă care era să mă dea gata”, povesteşte cu vocea tremurândă de emoţie, Nicolae Jinga.
Vocaţia literară a izbucnit de la sine
Poetul îşi aminteşte că iubea la nebunie poezia, cântecul şi era foarte atent la ce-şi povesteau oamenii din sat când se întâlneau, în special la iarmaroc. Asculta cu multă atenţie spusele şi încerca să-şi imagineze prin filmul minţii, personajele şi întâmplările care se închegau din spusele oamenilor.
„Mai mult, am avut un unchi dinspre mamă, care era un fel de rapsod, cântăreţ al păcatelor satului în care trăia, Blăjani. Şi-a confecţionat cu mâna lui o mică vioară şi printre câteva acorduri, inventa melodii şi cântece epico-lirice încărcate de umor, de haz. Toate persoanele satului erau prezente în cântecele lui. Venirea unchiului în vizită, fără vioară, era un semn de tristeţe. Râsul pe care ştia să-l provoace, era sănătos, liniştitor, dădea o notă de optimism ce veştejea orice îngândurare în privinţa traiului de zi cu zi, greutăţilor fireşti sau nefaste ce decurgeau din politica zilei”, îşi mai aminteşte Nicolae Jinga.
Acesta susţine că vocaţia literară nu şi-a descoperit-o el, ci pur şi simplu a izbucnit de la sine. „Ceea ce ai de la mamă, în genă, nu aşteaptă descoperirea, pur şi simplu se manifestă brusc şi ireversibil”, mai susţine poetul. Prima poezie a scris-o pe băncile Seminarului, profund impresionat de durerea unui coleg în momentul când a aflat de moartea mamei lui. „Au urmat apoi multe bâjbâilei, iar din toată frământarea neputincioasă a vârstei, au mai apărut câteva strofe, poezii care, adunându-se cu lunile, au dus la un debut radiofonic în anul 1966 la un post de radio din Buzău”, declară Nicolae Jinga. A urmat apoi debutul în ziarul „Viaţa Buzăului” în 1967, însă adevărata formare a venit în cadrul Cenaclului Literar „Viaţa Buzăului”. A continuat apoi să publice poezii în în ziare şi chiar în suplimentul „Preludii” al ziarului Scânteia Tineretului.
Uşile redacţiilor, închise pentru preoţi
Nicolae Jinga îşi aminteşte faptul că, după ce fusese hirotonisit în 1972, a urmat o perioadă grea în literatură. După data de 20 ianuarie 1974, preotului nu i se mai deschideau uşile redacţiilor de ziare pentru a-şi publica poeziile. „De altfel, în 1972, am depus un manuscris de poezie la Editura Cartea Românească, acesta stând în seifurile editurii până în 1988, când l-am recuperat. Cu toate acestea, am publicat poezii în reviste precum „Orizont” – Timişoara, „Familia” – Oradea, etc. Ajuns în Mehedinţi în 1976, datorită căsătoriei cu soţia ce era născută în Orşova, am fost numit preot în Parohia Poroina – Ergheviţa. Am continuat cu poeziile în Cenaclul Literal „Eftimie Murgu” de la Orşova. În aceea perioadă am fost într-un fel rău învăţat de cineva să ies din preoţie şi să mă angajez la Şantierul Naval Orşova, însă Patriarhul Teoctist, pe atunci Mitropolitul Olteniei, a ştiut să mă păstreze în cler şi aşa am ajuns secretar al Protopopiatului Severin”, mai susţine Jinga. Până la ora actuală, acesta a publicat 8 cărţi, dintre care două de proză, una de eseuri şi cinci de poezie. De altfel, volumul „Glorie Maidanezului” a primit chiar şi premiul Filialei Craiova a Uniunii scriitorilor.
Dacă ar fi să vă întoarceţi în timp, ce a-ţi alege?
N.J. Mi-aş dori o mare seninătate în faţa vieţii, dar şi o mare forţă de renunţare la presiunile păguboase, la izbucnirile finţiale fireşti unor vârste anume. Mai pe înţeles, renunţarea la dragostea înţeleasă în mod obişnuit, deşi e lăsată de Dumnezeu şi binecuvântată, dar şi la înfrânarea temperamentului pe cât de deschis, pe atât de imprudent creator de duşmănii şi necazuri.
Cum vă simţiţi departe de meleagurile natale?
N.J. Din nefericire, animozităţile şi interesele meschine ale fraţilor mei mai mari, au dus la distrugerea casei părinteşti, loc sacru pentru mine. Mă doare că nu am unde să mă mai întorc. Cuibul a fost distru. La fel şi copilăria.