Turnu Severin: MIHAELA DRĂGAN a petrecut o viaţă de om la catedră

Generaţiile care i-au trecut prin “mâini”, în cei 40 de ani de activitate, au respectat-o şi ajutat-o să-şi pună în aplicare metodele.

Provine dintr-o familie simplă, de la ţară, de oameni muncitori. Chiar dacă a avut o copilărie frumoasă şi a avut tot ce-i trebuie, a fost învăţată de mică cu “greul”. Pe când avea doar câţiva anişor, la grădiniţă fiind, era “însărcinată” să le predea colegilor în locul educatoarei. “Pentru că locuiam chiar lângă şcoală şi grădiniţă, îmi era uşor să sar zidul şi să mă duc acolo tot timpul. Când avea nevoie de mine, mama mă găsea în clasa de grădiniţă. Educatoarea clasei avea treabă, iar eu şedeam cu copiii”, îşi aminteşte Mihaela Drăgan, atrasă fiind de copii de când se ştie.

Chiar şi şcoală fiind, prin clasa a treia, îşi ajuta învăţătoarea, înlocuind-o la nevoie.  “Când învăţătoarea mea întârzia din pauză sau nu venea la şcoală, se ştia. Eu făceam lecţiile cu colegii, ca şi cum aş fi fost învăţătoarea clasei. Nu am avut probleme niciodată, pentru toată lumea mă asculta”, ne spune, cu mândrie, dascălul. Este ceea ce i-a învăţat şi ea pe cei care i-au trecut, mai târziu, prin “mâini”.

“Am avut note mari şi tot timpul eram la panoul de onoare”
Odată cu trecerea anilor, a venit vremea liceului. Şi-a dorit foarte mult să aibă o carieră în învăţământ, aşa că s-a îndreptat spre Liceul Pedagogic din Craiova, singura instituţie de profil, din zona Olteniei, la acea vreme. “Părinţii mei au fost de nivel mediu, au fost muncitori şi mi-au oferit tot ce mi-a trebuit. Dovadă că au avut posibilitate să mă ţină, la şcoală, în Craiova. A fost cam grea despărţirea, pentru aveam doar 14 ani, iar eu nu plecasem, până atunci, niciodată de lângă părinţi. M-am acomodat, pentru că asta mi-am dorit dintotdeauna”, povesteşte Mihaela Drăgan.

A făcut parte dintr-o generaţie avidă de performanţă, iar ambiţia şi concurenţa au determinat-o să ajungă printre cei mai buni elevi. “Când am dat examen, au fost 2500 de candidaţi şi maxim 200 de locuri. Clasele s-au format în funcţie de medii, iar eu am fost la clasa B. Am fost o elevă foarte bună, pentru că am avut note mari şi tot timpul eram la panoul de onoare. Când se luau note mici, nu aveam voie să plecăm din cămin”, îşi aminteşte dascălul.

După finalizarea studiilor, în 1969, Mihaela Drăgan a fost repartizată la şcoala din Gruia. După opt ani, prin reducerea postului, s-a mutat la Orşova, de unde a şi ieşit la pensie în urmă cu doi ani. Pe lângă munca la catedră, ea a fost liderul de sindicat al şcolii generale din Orşova timp de 16 ani, apărând astfel interesele colegilor.

De asemenea, timp de 15 ani, a fost şef de comisie metodică, făcând parte şi din consiliul de administraţie al şcolii. Aflată acum la pensie, ea îşi dedică timpul concepând diverse manuale şi cărţi ajutătoare pentru cei mici. 

În 2001, a scris manualul ajutător “Cum scriem corect”, în 2005-2006 a scris “Să învăţăm bunele maniere” şi “În ajutorul abecedarului”, iar acum pregătşte o culegere de matematică de clasa a II-a şi a IV-a. “Le-am scris pentru copiii care au crescut mai mult cu cheia la gât, singuri sau la bunici, fără părinţi care să-i ajute. Codul bunelor maniere este format pe ideea povestirilor din viaţa de elev, cu tentă de educaţie la temele pe care le-am ales şi cu întrebări de analiză a acestor teme, dar şi cu sfaturi de comportament corect”, spune Mihaela Drăgan.

Cum e generaţia copiilor de astăzi faţă de cea de odinioară?
M.D.: “În trecut, erau copii mai ascultători, mai docili, puteai să te bazezi mai mult pe ei, deşi erau mai puţini inteligenţi decât ultimele generaţii. Ultimele sunt de-o energie ieşită din comun, greu de stăpânit, dar cu o inteligenţă mai mare decât a generaţiilor trecute”.

E greu să fii învăţător?
M.D.: “Dacă îţi place meseria şi dacă iubeşti copiii, nu e greu. Trebuie să ai o înclinaţie către ei. Dacă nu o ai, mai bine schimbă-ţi meseria. Eu am predat şi la clasele mari, când am suplinit colegi şi am putut să fac comparaţie. E mult mai greu ca învăţător decât ca profesor, dar ai mai multe satisfacţii. Atunci când îţi vine un copil în braţe sau se agaţă de picioarele tale, simţi că întinereşti”. 

Ce-i place?
M.D.: “Să scriu pentru copii, să fac ceva care să rămână după mine. Îmi place calculatorul, îmi place foarte mult natura. Mă încântă enorm cântecul păsărelelor, mirosul de salcâm, livada înflorită, primăvara, florile şi muzica. Îmi plac oamenii deschişi, cu suflet mare, dar şi oamenii pe care poţi să te bazezi şi în care poţi să ai încredere”. 

Ce nu-i place?  
M.D.: “Nu-mi plac oamenii necinstiţi şi nu-mi place să mint. Minciuna nu mi-a plăcut niciodată. Chiar dacă am avut de pierdut, am fost mai deschisă şi am spus omului, în faţă, ceea ce am avut de zis. Nu-mi place ipocrizia pe care, de foarte multe ori, o întâlnesc la oameni”.