Povestea maseurului nevăzător din staţiunea Bala, care îşi plăteşte facturile electronic şi citeşte „ca înecatul”
0Staţiunea Bala din Mehedinţi nu este celebră doar pentru izvoarele mezotermale şi nămolul sapropelic, care fac minuni în afecţiunile reumatismale, dar şi pentru mâinile de aur ale lui Vasile Tiucşan, maseurul care a pus pe picioare o mulţime de pacienţi ce vin aici la tratament.
Vasile Tiucşan a devenit cunoscut anul trecut în întreaga ţară când a fost selectat de o campanie de vânzare de energie electrică să apară într-un spot publicitar. De câţiva ani a renunţat la factura clasică, în plic şi a preferat să se aboneze la factura electronică. Pare un fapt banal, obişnuit pentru zilele noastre, dar în cazul lui Vasile este de admirat pentru că el este nevăzător.
Şi nu doar că îşi plăteşte factura sa, dar face acest lucru, folosind un program de redare vocală, pentru toţi colegii şi prietenii săi din staţiune, mulţi dintre ei prea puţin familiarizaţi cu ceea ce înseamnă noua tehnologie. În mediul rural, unde corespondenţa de multe ori se lasă agăţată în gardul de la intrare, oamenii au această teamă că primesc facturile târziu ori deteriorate. Şi Vasile recunoaşte că a apelat la factura electronică de frică:
“De frică, mă. Înţelegi? La ţara vine poştăriţa şi îţi pune corespondenţa la poartă. Dacă ai fericirea să mai dea şi o ploaie pe ea ...”
De altfel, datorită tehnologiei, a unor aplicaţii speciale pe calculator ori mobil, Vasile Tiucşan recunoaşte că “s-a născut a doua oară” şi că reuşeşte să se descurce mult mai uşor în viaţă:
Vasile Tiucsan FOTO Alexandra Georgescu
„Eu citesc acum cărţi ca înecatul. Mai zic unii <<Bă, da deştepţii sunt orbii ăştia>>. <<Nu, bă>>. Noi nu avem alte preocupări şi atunci stai şi citeşti. Voi care vedeţi, ba te uiţi la un film, ba te duci printr-un parc, dar orbul unde să se ducă? Eu ca să văd ce culoare are cămaşa mea m-a costat 800 de lei cititorul de culori şi nu citeşte decât şapte culori. Am plătit 140 de lei ca să am un detector de lumină în casă”
La 22 de ani şi-a pierdut vederea
S-a născut cu probleme grave de vedere, dar până la 17 ani reuşea să întrezărească şi să se plimbe singur pe uliţele satului unde s-a născut, la Ilovăţ. Boala însă a avansat şi la 22 de ani, după o operaţie de glaucom şi-a pierdut vederea definitiv. Un moment trist, peste care Vasile Tiucsan (47 de ani) a avut însă puterea să treacă şi să înfrunte viaţa ca un erou. „Boala merge până acolo încât te îngenunchează, handicapul te înrăieşte, dar nu îţi schimbă caracterul. Viaţa e grea, te loveşti de obstacole, nu poţi să faci multe lucruri pe care ţi le propui, dar în schimb mă mulţumesc cu ce am”, spune Vasile.
Maseur la staţiunea Bala
Înainte de 1989 a muncit la Cooperativa Pacea din Turnu Severin unde confecţiona cutii de carton, dar după 1990 când unitatea şi-a închis porţile a trebuit să-şi găsească un nou loc de muncă. Cum absolvise Liceul sanitar - profil maseur din Bucureşti, nu i-a fost greu să se reorienteze şi să se angajeze ca maseur.
La o şedinţă de masaj FOTO Alexandra Georgescu
De 20 de ani lucrează în Hotelul Ceres din staţiunea balneo-climaterică Bala şi nu regretă alegerea făcută. Aici şi-a făcut un nume, aici a găsit un colectiv de oameni bine sudat şi unde este apreciat.
„Iei viaţa în piept”
Conştient că nu mai există cale de întors, Vasile nu şi-a plâns niciodată de milă, ci dimpotrivă a luat viaţa în piept cu un optimism şi entuziasm de invidiat.
„Când te duci la biserică te rogi: <<Doamne, ţine-mi minţile!>>, că vederea ştii că nu o mai poţi avea. De restul mă ocup eu, că Dumnezeu le-a rânduit pe toate. Nu poţi să stai cu mâna întinsă şi să primeşti un ajutor social. Iei viaţa în piept”.
Nevăzătorii sunt o categorie aparte în lumea celor discriminaţi. Pe lângă faptul că trebuie să depună eforturi ca să ajungă la un magazin ghidat doar de un baston sau să treacă printre sutele de maşini pe străzile aglomerate, Vasile a fost nevoit de nu puţine ori însă să lupte cu prejudecăţile şi răutăţile oamenilor, cu mentalităţi depăşite. De exemplu, nu i-a fost uşor să obţină un credit bancar deşi are calitatea de angajat şi a făcut dovada că poate să-şi plătească ratele. Nu s-a dat bătut cu una cu două şi în final i-a convins pe angajaţii băncii că este o persoană demnă de încredere.
Dar marea lui durere nu este handicapul cu care s-a născut, ci faptul că Severinul moare încet, că nu mai are viaţă: „Mă întrebi cum vede lumea un nevăzător, cum se descurcă. Pentru mine, durerea cea mai mare e durerea civică, faptul că oraşul nostru este mort. Ai auzit că la Severin se face referendum pentru denumirea oraşului? Nu se va mai chema Drobeta Turnu Severin , ci Drobeta Turnu Suferim”