Năravuri din trecut: mustaţa şi jobenul, „must-have“-urile modei bărbăteşti

Moda a creat de-a lungul veacurilor numeroase moravuri şi năravuri, unele mai ciudate decât altele. În secolul trecut, mustaţa dădea identitatea masculinului mai sigur decât orice document, iar un bărbat ideal fără pilozităţi faciale vizibile era ceva de neînchipuit.

În primăvara anului 1868, s-a instalat pe Calea Victoriei, în apropiere de Teatrul Naţional, un negustor francez, Jobin, care era hotărât să lanseze o nouă modă: pălăria neagră, tare şi înaltă. Moda a prins şi pălăria respectivă, care a luat curând numele negustorului, a intrat în peisajul oraşului şi în nomenclatorul comercial  al timpului.

Jobenul nu a stat prea mult timp numai pe capetele boierilor deoarece Mihai Pantazi, „primul pălărier român”, a deschis, tot pe Calea Victoriei, lângă Prefectura Poliţiei, un magazin unde clienţii găseau la preţuri rezonabile tot felul de pălării, dar mai ales jobene. Aşa se face că în cele din urmă jobenele au ajuns să fie purtate de toate categoriile de bărbaţi care se ţineau la zi cu moda.

Paralel cu jobenul, a intrat în folosinţă şi gambeta, care era tot un fel de joben, dar cu calota ovală, din fetru negru, tare. I s-a spus şi melon. Jobenul a dispărut în anii de după Primul Război Mondial, iar gambeta mai era încă la modă prin anii 1935-1940. I se alăturase însă bastonul. Un mare adept al jobenului a fost ziaristul Constantin Mille.

Fier pentru mustaţă

Barba şi mustaţa au fost purtate în secolul trecut de toate categoriile de bărbaţi, de la cei „de rând”, până la boieri. Numai actorii erau nevoiţi să-şi radă mustăţile şi bărbile, după cerinţa rolurilor interpretate. Scriitorul C. Cosco, în volumul său „Când era bunica fată”, ne spune că erau obligaţi să se radă şi vizitii boierilor, care-şi plimbau stăpânii cu trăsurile pe Calea Mogoşoaiei şi la Şosea.

Mustaţa era marea problemă a modei bărbăteşti. Frizerii timpului aveau, între sculele lor, şi „un fier pentru mustaţă”. Pusă pe acest fier, mustaţa, oricât de nedisciplinată ar fi „se transformă subit în două lipitori sătule, perfect egale, cu cozile ca două suliţe”.

„Tot pentru rânduiala mustăţilor existau şi nişte plase care se prindeau cu gumilastic de urechi. Se aranjau mustăţile cu pieptănul şi, cu cât erau mai strânse gumilasticile, cu atât rezultatul presării era mai reuşit”, mai spune scriitorul C. Cosco.

Înfăţişarea însă a clientului cu plasa sub nas era destul de caraghioasă şi i se spunea că „şi-a pus iavaşaua”.