Credinţe din Clisurii Dunării: şarpele care protejează casa, banii ascunşi în fundaţie, morţii măsuraţi cu aţa
0Aşezată de-a lungul Dunării, zona Clisurii se situează, din punct de vedere etnografic şi lingvistic, în regiunea de interferenţă dintre Oltenia şi Banat.
Printre credinţele referitoare la puterile protectoare, cele mai generale şi mai bine reprezentate, sunt cele referitoare la prezenţa şarpelui casei. Se presupune că fiecare casă are un şarpe, care sălăşluieşte sub talpa acesteia şi care nu face niciun rău, dar nu e bine să-l omori deoarece îţi moare cineva din casă sau ar putea rămâne casa pustie.
“Referitor la culoarea şarpelului protector, părerile populare sunt împărţite: cei mai mulţi îl consideră alb-cenuşiu, alb-gălbui, dar şi roşcat. Mânca lapte, creându-se conform mentalităţii populare o adevărată prietenie între el şi copii (mâncau din aceeaşi strachină), spune Monica Budiş într-un material despre “Rituri de construcţii în zona Porţile de Fier”. Al.Nour în lucrarea sa “Credinţe, rituri şi superstiţii geto-dacice”, apărută în 1941, spunea că şarpele este considerat ca “divinitate chtoniană, ce face parte, dintr-un fel sau altul din toate religiile şi din toate timpurile”.
În tradiţia populară se spune că fiecare casă îşi are dedesubt şarpele propriu, care aduce noroc locuinţei. Atâta timp cât şarpele sălăşluieşte sub aceea casă, aceasta este ferită de dezastre şi intemperii şi va prospera. Când şarpele părăseşte casa, ia cu el şi norocul gospodăriei, iar bătrânii satului considerau asta un semn rău. Legenda mai spunea că dacă lipeşti urechea de zidurile casei, noaptea, vei auzi ca un ticăit: şarpele casei loveşte cu coada pereţii acesteia, semn bun, că el este acolo şi are grijă de casă.
Nu e bine să strici cuibul păsărilor
În afara şarpelui, cu puteri protectoare sunt considerate şi păsările, în general rândunicile şi berzele, care îşi făceau cuib la casa respectivă, şi ceasul casei. Se presupune că cel care ar fi stricat cuibul păsărilor ar fi avut de înfruntat mari nenorociri. În unele sate din zona Porţilor de Fier, ca şi în alte părţi ale ţării, de altfel se credea că o influenţă binefăcătoare o avea păstrarea aşa-zisei “măsuri a mortului”. Se lua cu o aţă măsura mortului şi era păstrată undeva la grinda casei, presupunându-se că în felul acesta “mortul nu va lua norocul casei cu el”.
“În unele sate, această practică a avut o extensiune mai mare, ajungându-se să se creadă că dacă era cineva bolnav, se însănătoşea numai dacă punând acest fir de aţă într-un pahar cu apă, bea apă respectivă (Vîrciorova, Jupalnic). În cazuri extreme, cel bolnav se ducea cu această apă la vrăjitoare pentru ca aceasta să-i descânte (Jupalnic). (…) În alte regiuni ale ţării (Dobra – Dâmboviţa), dimpotrivă se presupunea, că <<dacă nu bagi această măsură în sicriu mori, nici vorbă de păstrat în casă>>”, mai spune Monica Budiş.
Bani în fundaţia caselor
Într-un areal care depăşeşte cu mult Clisura, ajungând la nord până în Subcarpaţii şi Carpaţii meridionali, în multe sate se obişnuia să se îngroape un cap de cocoş sau de berbec “să fie cap la casă”. Ulterior, a fost înhumat cap de găină sau chiar un pui mic, în orice caz fiinţă vie. În satele sârbeşti de pe malul românesc al Dunării, în fundaţia construcţiilor se îngropau numai bani şi un pahar cu vin. Deşi nu exista obiceiul înhumării umbrei unei persoane, acest obicei întâlnit în Herţegovina, locuitorii satelor sârbeşti de pe malul stâng al Dunării considerau că nu era bine să fie cineva prezent în momentul punerii bazei unui edificiu, pentru a nu le fi îngropată din greşeală umbra.
“La ridicarea pereţilor nu existau rituri anume, în schimb la căpriori se puneau bani, apă sfinţită, 1-2 ştiuleţi de porumb (numiţi local scalani sau drugi) <<să fie rod în casă>>, o sticlă de ţuică, mai rar cu vin, prosoape (<<peşchire>> – unul singur pentru <<maistorul principal sau câte unul pentru fiecare meşter>>), busuioc ori brad. Mar rar, se lega chiar un pomişor verde (Jupalnic) să fie casa îndestulată cu verdeaţă, material nou de cămaşă pentru fiecare meşter, o lumânare”, mai precizează Monica Budiş.
Toate aceste obiecte se puneau pentru prosperitatea şi durabilitatea casei.
Citeşte şi:
Obiceiuri de nuntă în Moldova, de la tradiţie la modernitate