GALERIE FOTO Citiţi în săptămânalul ADS Tulcea: Sfântu Gheorghe, ultimul paradis dintre deltă şi mare

Plaja dintre deltă şi mare atrage anual romanticii iubitori de natură sălbatică. Linişte feerică, nisip fin, valuri înspumate, într-un cuvânt, sau mai multe - plaja de la Sfântu Gheorghe. Una dintre ultimele zone fără manele, motoare ambulate, negustori ambulanţi, este preferata foştilor „vamaioţi“ puşi pe fugă de valul agresiv al civilizaţiei.

După un drum de aproximativ patru ore cu celebrul pasager sau cam o oră dacă ai la dispoziţie o şalupă rapidă, eşti întâmpinat la acostare de un poliţist de frontieră care îşi notează conştiincios câteva date în carneţel, apoi mergi uşurel prin centrul comunei, care dormitează sub soarele amiezii ca un bătrân ce se uită în zare cu mâinile pe toiag. Pe dig mergi odată cu Dunărea spre întâlnirea cu marea, dar până acolo, traversând complexul de case al fundaţiei „Anonimul” nu poţi să nu te opreşti în mini satul de vacanţă, acolo unde a răsărit de curând o frumuseţe de terasă rustică. Atmosfera te face să îţi pară rău că nu poţi ajunge acolo în fiecare seară, preţurile sunt cam de club, cu greu te mai ridici de la masă, mai ales că manelele lipsesc cu desăvârşire şi se ascultă Phoenix la greu. Pe lângă terasă este un cinematograf în aer liber şi în cealaltă parte un complex de căsuţe. Cei mai independenţi au voie să-şi aşeze corturile în zonă, ba chiar au şi acces gratuit la duşurile (cu apă caldă!) din complex. Treci uşor cu o bere rece pe lângă unitatea de radiolocaţie şi prin praful amestecat cu nisip auriu, te îndrepţi spre plajă. Dacă eşti mai comod sau îţi plac trepidaţiile, poţi să faci drumul cu celebrul „trocarici” pentru suma de doi lei de lei. Se simte briza, aerul sărat şi marea îţi umple brusc neajunsurile cotropindu-ţi simţurile pe care le uitasei.

Click pe poze pentru fotogalerie!

„Dolce far niente”
Umezeala nisipului şi zgomotul uşor gelos al valurilor te fac să uiţi de telefonul mobil şi de reforma monetară. După câteva momente îţi dai seama ce înseamnă farmecul unei plaje sălbatice. Lipseşte gălăgia, boxele tunătoare, vânzătorii ambulanţi, jeep-urile şi graşii cu multe lanţuri de aur la gât şi cu unghiile mari. Este un „dolce far niente” care te face să te laşi sedus de nepăsare, să te scufunzi printre norii de linişte care plutesc pe spuma mării. Totul pare etern şi purificator, iar oamenii care populează răsturnaţi pe spate nisipul sunt speciali, pentru că nu preferă nimic, se mulţumesc cu starea de beatitudine exacerbată de lipsa animalelor, aşa zis civilizate. Patru francezi strâng vreascuri în jurul cortului aşezat la douăzeci de metri de malul mării. Pe nimeni nu intereseaază nimic la modul material. Parcă şi turistele care se lasă alintate cu bustul gol de razele soarelui par pierdute printre vise şi expiră o senzualitate care nu merită pătată de gânduri obscene. Dacă intri în vorbă cu oamenii, toţi îţi spun că vin la Sf. Gheorghe pentru a scăpa de motoare ambalate. Trece un localnic pe ATV dar cui îi trebuie aşa ceva, pare un sacrilegiu, e ca şi cum ai cânta fals într-o catedrală. Localnicii te găzduiesc cu uşurinţă, dar totuşi preţurile nu mi s-au părut extraordinar de accesibile – cam un milion jumate cu două mese incluse. Într-adevăr, ciorba de perişoare din peşte şi plachia de chefal fac mai mult, dar dacă vrei cu adevărat să te rupi de civilizaţie, poţi instala cortul pe malul sălbatic al mării şi să te descurci cum poţi. După un timp eşti atât de departe de timpul urban, încât probabil că doar răpit ai părăsi acest spaţiu. Chiar aşa, oare de ce am plecat? Cred că doar pentru plăcerea revenirii.     
Citiţi în ADS Tulcea cum ajungi la Sfântu şi unde găseşti cea mai bună mâncare!