VOCEA BANATULUI Divina comedie din spitale

Rămâi mut când vezi halul în care a ajuns România. Servicii publice elementare cum sunt educaţia, sănătatea sau ordinea publică au ajuns de comedie. Am râde cu lacrimi, dacă nu am locui în această ţară şi nu ne-ar afecta direct ruina în care a ajuns. E de râs şi e de plâns.

Un medic de la Spitalul Judeţean Arad a prezentat instrumentele cu care lucrează. Bani nu are pentru unelte medicale, motiv pentru care foloseşte improvizaţii. O bormaşină cumpărată din piaţa de vechituri. O şurubelniţă de ceasornicar. Un cleşte de tâmplărie. Sculele ruginite din garajul de la bloc au corespondent în cabinetul medicului arădean.  Este greu de înţeles cum a putut să ajungă un spital într-un asemenea hal. „Nu sunt bani. Facem ce putem", spune directorul.

E o minune că mai există medici dispuşi să rişte viaţa pacienţilor şi propriul viitor pentru că lucrează în condiţii care nu au cum să producă ceva bun. Este o minune că scapă cineva cu viaţă, după de ajunge într-un astfel de spital.

Cazurile de morţi revoltătoare în spitale sunt la ordinea zilei. Invariabil medicul este vinovat. Nimeni nu se întreabă dacă omul are cu ce să lucreze. Dacă i se asigură un minim de dotări. Fără ele, un medic genial nu e mai bun decât un cetăţean oarecare de pe stradă. Poate să plece sau să facă improvizaţii şi într-o zi, e cert că vine ziua aceea, să ajungă subiect de dezbatere publică pentru că i-a murit un pacient. Pentru că nu sunt bani, probabil că nu se poate schimba ceva în bine.

Am putea măcar să fim sinceri cu noi.

Am putea scrie mare la intrarea în spitale, ca să vadă şi babele mioape: „Lăsaţi orice speranţă voi cei ce intraţi aici!". Spitalele au ajuns purgatorii din care pot scăpa doar cei protejaţi de divinitate. Sunt un infern pentru noi, pentru voi, pentru medicii care riscă totul. Mai puţin pentru cei care ne-au adus în halul acesta. Ei se tratează în paradisul sanitar de „afară".

Spitatele româneşti sunt un infern în care nu ajung tocmai cei care le-au distrus.