Cine a fost Sfântul Iosif cel Nou, la moaştele căruia lumea stă la coadă în Catedrala din Timişoara

Racla cu moaştele Sfântului Iosisf cel Nou de la Partoş se află în Catedrala Mitropolitană Ortodoxă din Timişoara, din 7 octombrie 1956.

În Catedrala Ordodoxă din centrul Timişoarei, una din cele mai importante locuri de închinare este racla Sântului Iosif cel Nou de la Partoş. Acesta este sărbătorit în calendarul creştin-ortodox pe data de 15 septembrie, atunci când se formează cozi la racla sfântului. Aceasta a fost adusă în Catedrală pe 7 octombrie 1956 (la 300 de ani de la moartea ierarhului), atunci când Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Sântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş.

Despre Iosif cel Nou se ştiu prea puţine. S-a născut în 1568, la Reguza, actuala localitate croată Dubrovnik, într-o familie de aromâni. Părinţii l-au botezat Iacob. La vârsta de 12 ani a fost trimis la Ohrid (în actuala Macedonia de Nord) să înveţe carte, iar la 15 ani decide să se călugărească.

Pleacă pe Muntele Athos şi intră în obştea Mănăstirii Pantocrator, acolo unde primeşte numele de Iosif. Devine sihastru şi vindecă multe boli. Este numit egumen la Mănăstirea Sântul Ştefan din Adrianopol (actualmente oraşul turcesc Edirne) vreme de şase ani, iar apoi revine pe Muntele Athos, la Mănăstirea Cutlumus.

La vârsta de 80 de ani, se retrage la Mănăstirea Vatoped, însă a fost chemat de românii din Banat să le fie mitropolit, în timp ce regiunea se afla sub ocupaţia Imperiului Otoman (1552-1716). În acea perioadă, românii şi sârbii se rugau împreună, iar slujbele se ţineau numai în limba sârbă.  

Coadă la moaştele Sfântului Iosif
 

Iosif era vestit în toate ţările balcanice. 

„Pala Fasili al beglerbelâcului Timişoarei a făcut pregătiri deosebite în vederea instalării Cuvinciosului Iosif ca mitropolit al Timişoarei. Cu scopul de a câştiga inima supuşilor români, a renovat reşedinţa veche mitropolitană, din cartierul Cetate de azi, aflată atunci în Piaţa Sfântul Gheorghe”, scrie Dinu Barbu, în „Armâni şi Megleniţi din Banatul Timişan”.

Paşa de Timişoara a avut o relaţie apropiată cu Iosif. Se spune că mulţi turci care s-au lepădat de legile lor, au primit botezul de la Iosif.

A păstorit credincioşii din banat vreme de trei ani. Se spune că a săvârşit numeroase minini, printre care stingerea unui incendiu izbucnit în cetatea Timişoara. 

„Îmbrăcat în odăjdii, Sfântul Iosif a ieşit a ieşit din biserică şi s-a întors spre foc, a căzut în genunchi, cu faţa la pământ, şi s-a rugat îndelung. Norii negri au adus o ploaie mare deasupra Timişoarei, un adevărat potop a stins focul”, a mai scris Dinu Barbu.

În 1653, Iosif se retrage la mănăstirea de la Partoş (un sat din comuna Banloc, judeţul Timiş), unde avea să moară peste trei ani, la vârsta de 85 de ani. A fost îngropat în mica biserică a mănăstirii, într-un mormânt zidit la intrare.

Mănăstirea de la Partoş
 

Pe lespedea aşezată deasupra mormântului a fost scris: „Sviatitel Iosifa novii bivsil Mitropolita Temisvarskii” (în traducere “Preasfinţitul Iosif cel Nou, fost Mitropolit al Timişoarei”). 

Tradiţia spune că în momentul morţii sale clopotele mănăstirii au început să bată fără să le tragă cineva. 

Mormântul său a devenit loc de pelerinaj pentru credincioşii ortodocşi.

„Tradiţia locului spune că fiica lui Marco Muţiu, judele ortodocşilor români şi sârbi din Timişoara, s-a vindecat de boala grea de care suferea, rugându-se la mormântul sfântului. Tatăl fetei, drept recunoştinţă, a înălţat între anii 1750-1753 o frumoasă biserică de piatră, în stil baroc, lăcaşul de cult care există şi astăzi. În anul 1782 deasupra mormântului a fost aşezată icoana Sântului Iosif cel Nou pictată de preotul Ştefan Bogoslovici la dorinţa protopopului de Jebel Ioan Şuboni, care a donat-o mănăstirii de la Partoş”, mai aflăm din volumul „Armâni şi Megleniţi din Banatul Timişan”.
 

O altă minune ce îi este încredinţată lui Iosif este de pe vremea în care străbătea drumul de la Constantinopole spre Banat.

„Sfântul Iosif urma să treacă fluviul Dunărea pe un pod plutitor. Însă caii de la trăsura cu care călătorea s-au speriat şi n-au mai voit să urce pe podul lutitor, cu toată strădania vizitiului şi a celor aflaţi în preajmă. Atunci, Sfântul Iosif a coborât din trăsură, s-a apropiat de bidivii şi cu câteva vorbe blânde i-a liniştit, iar aceştia au urcat singuri pe podul plutitor şi au trecut Dunărea fără niciun alt necaz. Cei de faţă, minunându-se, a-au închinat sfântului ierarh, văzând szpuşenia animalelor. 
 

Mai apoi, o altă întâmplare minunată, care s-a petrecut nu de parte de oraşul bănăţean Vârşeţ (n.r. astăzi în Serbia). Sfântul a fost oprit noaptea, pe o furtună cumplită, de un aga otoman, Ismail, însoţit fr o ceată de spahii. Nevasta agăi, care era creştină ortodoxă, se chinuia de trei zile să nască. În vis i s-a arătat că numai vlădică Iosif  putea să o tămăduiască şi astfel să poată naşte fără chinuri. Sântul Iosif s-a întors din drumul spre Timişoara împreună cu aga Ismail, iar când a trecut prin faţa casei agăi, nevasta acestuia a născut îndată un băiat. După ani buni, feciorul agăi Ismail s-a botezat ortodox, s-a călugărit şi a ajuns episcop iubit al Caransebeşului şi Vârşeţului”, mai scrie Dinu Barbu.