Anton Hubert a reparat mii de acordeoane în 50 de ani de muncă

Timişoreanul îşi face meseria cu pasiune de jumătate de secol, fiind ultimul specialist din Vestul ţării care poate să „vindece” instrumentele muzicale.

Într-un atelier aflat în apropierea Pieţei Iozefin, ultimul depanator de acordeoane din Vestul ţării face zilnic incizii pe instrumentele muzicale şi înlocuieşte piesele care s-au uzat sau pe care s-a depus praful. Anton Hubert nu are foarte multe comenzi, cum se întâmpla în anii de după revoluţie, însă are o mulţime de clienţi fideli, instrumentişti, elevi sau studenţi ai şcolilor de muzică, care cântă la acordeoane.

După 50 de ani petrecuţi printre instrumentele muzicale, depanatorul susţine că vine cu plăcere la muncă, chiar dacă ar trebui să îşi savureze pensia. „Sunt destui oameni care depind de mine. Eu repar acordeoane chiar şi pentru persoane care vin din Austria”, a povestit bătrânul. El are tot mai puţini clienţi, pentru că acordeoanele au fost ucise de orgile electronice care au apărut pe piaţă după revoluţie. „Instrumentiştii renunţă la acordeon din comoditate. Mai sunt folosite la nunţi, dar ca să mergi după naşi şi mirese pe jos, cu un acordeon de zece sau 15 kilograme în spate, îţi trebuie un spate de fier. Acum au apărut orgile care se ţin în mână ca ghitarele, precum şi cele la care se cântă ca la pian. Ele au înlocuit acordeoanele, au ucis muzica”, a mai spus Anton Hubert.

Acordeoane pentru Serbia

Pensionarul repară acordeoanele pentru câteva zeci sau sute de lei. Spune că posesorii acestor instrumente încearcă să le repare singuri şi astfel le strică şi mai rău. „Dacă nu te pricepi, nu te bagi. Eu am reparat mii de acordeoane. Înlocuiesc piese, înlocuiesc tonurile rupte, curăţ burduful, care se umple de praf. Başii săriţi sunt şi ei o problemă”, a mai spus pensionarul.

El spune că valul cel mai mare de clienţi l-a avut după revoluţie, când timişorenii aduceau zeci de acordeoane la reparat, ca să le ducă la vânzare la sârbi. „Le vindeau la talcioc în Serbia. Era o perioadă bună.Aveam cei mai mulţi clienţi”, a mai spus Anton Hubert. Anton Hubert trebuia să fie statistician, însă în anii 1950, când era în anul doi la Institutul de Studii Statistice, şcoala a fost desfiinţată. „Trebuia să am o slujbă la birou, la statistică, dar stăpânirile au desfiinţat institutul de învăţământ. Pe atunci jucam fotbal la juniori, la echipa Voinţa, iar acolo cineva mi-a propus să merg la o fabrică. Acolo am făcut piese pentru muzicuţe, apoi acordeoane, apoi am fost şef de atelier la o secţie unde se făceau piese pentru acordeoane experimentale, dar proiectul a murit după revoluţie”, a mai spus Anton Hubert.

Întrebări şi răspunsuri
Care este cea mai grea lucrare pe care aţi executat-o?
Există lucrări care îmi iau şi trei săptămâni, în funcţie de defecţiunea acordeonului şi de gradul său de distrugere. Suma maximă pe care pot să o câştig pentru o asemenea lucrare este de 1.000 de lei.

De ce nu mai există ucenici care să repare acordeoane?
Nu mai există cerere, sunt tot mai puţini oameni care cântă la aceste instrumente şi atunci nu există doritori. E o meserie care implică răbdare, iar acestă calitate este tot mai rară în ziua de azi.

Ce-i place
„Îmi place să îmi câştig existenţa chiar şi la această vârstă prin muncă, să nu stau degeaba. Cei care pleacă la pensie de tineri şi visează să nu facă nimic sunt lipsiţi de obiective. Dacă nu te faci util, faci umbră pământului de pomană”.

Ce nu-i place
„Nu îmi place că muzica de calitate şi acordeoanele în general au fost ucise de produse de doi lei, lipsite de calitate, care se fac în serie şi care au câştigat o mare popularitate printre oamenii care nu ştiu cum să aprecieze muzica şi să cântărească un sunet”.

Profil
Născut. 17 decembrie 1937
Job. Depanator acordeoane
Familie. Are doi copii şi doi nepoţi