Reprezentările morţii în bisericile româneşti: de la moartea cu coasa la arătarea înaripată

Moartea a fost reprezentată în diferite feluri în iconografia românească. Imaginea întâlnită cel mai des în bisericile româneşti este cea a „morţii cu coasa“ sau a „morţii călare“.

Cristina Bogdan, de la Universitatea din Bucureşti, arată în lucrarea „Reprezentarea «Ireprezentabilului». Chipurile Morţii în iconografia româneascã (secolele XVIII-XIX)“ că imaginea morţii era folosită de preoţi pentru a-şi atinge scopurile:

„O condiţionare suplimentarã primeşte de la legendele însoţitoare, menite sã direcţioneze lectura imaginii. Rezultate similare a putut provoca, în secolele trecute, şi discursul predicatorilor. Construindu-şi retoric argumentaţia, ei îşi impresionau auditoriul analfabet, prin forţa de sugestie a imaginii terifiante (arãtându-le scenele Judecãţii de Apoi şi chipurile Morţii din decoraţia monumentelor de cult, (...) însoţindu-şi discursul de acele Bilderbogen, rãspândite de cãlugãrii itineranţi, o datã cu dezvoltarea xilografiei; sau aruncând cranii şi oase, asupra mulţimii adunate sã asculte cuvântul de folos, dupã modelul introdus de predicatorii portughezi, în epoca apariţiei capelelor construite, în întregime, din oseminte)“, se arată în lucrare. 

Cum a fost văzută Moartea de pictorii de biserici

Cercetătoarea Maria Golescu a descoperit în mai multe lăcaşuri de cult din Vâlcea ilustrări ale confruntãrii dintre Bãtrân şi Moarte sau „Moartea Lumii” întâlnitã la Curtişoara (Gorj) şi Turceşti (Vâlcea).
 

De asemenea, Andrei Paleolog a identificat mai multe teme ale morţii prezente în bisericile din ţară: moartea (cu coasa), moartea (cãlare). 

Cristina Bogdan a identificat şi ea mai multe forme ale reprentării morţii: moartea cãlare, înaripatã, schelet, în ipostazã de diavol, de cavaler medieval, de partener al omului din scenele de sorginte esopicã sau din cele care par a prelungi vizual ecourile apusenelor dansuri macabre. 

„ O posibilã explicaþie a interesului pentru figurãrile macabre în intervalul amintit este oferitã de radiografierea situaţiei mortalitãţii provocate de epidemiile de ciumã, holerã sau febrã tifoidã, precum şi de conflictele militare din epocã. (...) Este vorba, în fapt, de acelaşi motiv care declanşase, cu câteva sute de ani în urmã, apariţia şi rãspândirea dansurilor macabre în Europa occidentalã, zguduitã de spectrul necruţãtor al ciumei. Diferenţele de reprezentare, între iconografia româneascã, de tradiţie post-bizantinã, şi cea apuseanã, se nasc ca urmare a diferenţelor de percepţie, explicabile, la rândul lor, prin intermediul distincţiilor din sferele cuprinzãtoareale mentalitãţilor“,

se arată în lucrarea „Reprezentarea «Ireprezentabilului”. Chipurile Morţii în iconografia româneascã (secolele XVIII-XIX)“. 

Moartea, între tragic şi comic

FOTO: Dragoş Bogdan

Moartea a fost văzută de pictorii de biserici, care aveau libertatea de reprezentare, atât într-un mod tragic, cât şi într-unul comic.

„Credinţele folclorice sau cãrţile populare, care au circulat în secolele XVIII-XIX pe teritoriul românesc, propun adeseori o viziune asemãnãtoare asupra acestui personaj, care se impune în iconografia româneascã cu o suitã de variante specifice, pendulând între registrul tragic, ameninţãtor (sugerat şi de inscripţiile adiacente, de tipul „Înfricoşata Moarte”, „Cumplita Moarte” sau „Straşnica Moarte”), şi cel comic (perceptibil mai ales în dialogurile de sorginte esopicã). Ustensilele cu care au înzestrat-o zugravii noştri din vechime sunt selectate din rândul obiectelor familiare omului simplu – coasa, secera, grebla, mãtura, furca ş. a. Clepsidra (prevãzutã de erminii şi transformatã în reper identitar, alãturi de coasã, în arta occidentalã) lipseşte, absenţa ei putând fi privitã ca „o marcã” a creaţiilor româneşti, al cãror gust popular rãmâne incontestabil“, menţionează Cristina Bogdan.

Familiarizarea cu Moartea 

Cercetătoarea de la Universitatea Bucureşti a identificat o latură moralizatoare a scenelor prezentate: „Viziunea pictorilor noştri asupra Morţii are o laturã pronunţat didacticã, moralizatoare, întâlnindu-se cu discursul predicatorilor din contextele funerare. Frescele şi secvenţele oratoriei funebre care ne-au parvenit din veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea mãrturisesc o concepţie preponderent optimistã asupra sfârşitului, mai ales dacã ţinem cont şi de existenţa scenelor juxtapuse, grãitoare pentru triumful Binelui asupra Rãului, precum Lupta lui Samson cu leul sau a ursului cu inorogul, psihomahii menite sã alunge îndoiala asupra finalului pozitiv. Teama stârnitã de imaginile Morţii din iconografia post-bizantinã a spaţiului românesc, pare a fi doar o primã etapã a efectului scontat: familiarizarea individului cu sfârşitul inevitabil, în vederea instituirii unui cod comportamental“.