Evenimentul din urmă cu exact 200 de ani care a schimbat istoria România

În urmă cu exact 200 de ani începea Revoluţia de la 1821 condusă de către pandurul Tudor Vladimirescu. Proclamaţia de la Padeş din 23 ianuarie 1821 reprezintă începutul acestei revolte împotriva stăpânirii, care a avut un rol determinant în crearea statului român modern şi unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaştere naţională a României.

Data de 18 ianuarie 1821 este considerată de mulţi istorici drept începutul Revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu, pentru că în această zi conducătorul pandurilor s-a înţeles cu boierii din ”partida naţională”, cum se numea gruparea celor care se opuneau fanarioţilor, să ridice ţara. 

Principatul românesc se confrunta cu un vid de putere, după ce domnitorul fanariot Alexandru Suţu murise în 15 ianuarie.

Tudor Vladimirescu a cerut reforme favorabile poporului român, înlăturarea regimului fanariot şi creşterea autonomiei Valahiei. De asemnea, revoluţionarul a cerut formarea unei armate naţionale al cărei nucleu urma să fie reprezentat de panduri.

După ce a trecut pe la Mănăstirea Tismana, Tudor Vladimirescu a ajuns pe 23 ianuarie 1821 în Câmpia Soarelui de la Padeş, localitate din judeţul Gorj, unde a citit Proclamaţia,  care reprezintă programul revendicărilor mişcării revoluţionare. Proclamaţia era adresată „norodului omenesc” din Ţara Românească. Printre revendicări se numără împărţirea pământurilor boierilor şi mănăstirilor către ţărănime, desfiinţarea privilegiilor boiereşti, dreptate şi slobozenie.

Iată textul Proclamaţiei de la Padeş din 23 ianuarie 1821 care a fost făcut în faţa plăieşilor şi a colaboratorilor apropiaţi: 

„Cătră tot norodul omenesc din Bucureşti şi din celelalte oraşe şi sate ale Ţării Româneşti, multă sănătate!

Fraţilor lăcuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi!

Nici o pravilă nu opreşte pe om de a întâmpina răul cu rău! Şarpele, când îţi iasă înainte, dai cu ciomagul de-l loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care mai de multe ori nu să primejduieşte din muşcarea lui!

Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisăriceşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?

Daca răul nu este primit lui Dumnezeu, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac înaintea lui Dumnezeu! Că bun este Dumnezeu şi ca să ne asemănăm lui trebuie să facem bine! Iar acesta nu se face până nu să strică răul. Până nu vine iarna, primăvară nu se face!

Au vrut Dumnezeu să se facă lumină? Aceia s-au făcut, după ce au lipsit întunericul!

Vechilul lui Dumnezeu, prea puternicul nostru împărat, voieşte ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!

Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Şi să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi!

[...]Să să aleagă căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noştri şi cu noi dinpreună vor lucra binele, precum ne sunt făgăduiţi.

Nu vă leneviţi, ci siliţi dă veniţi în grabă cu toţii; care veţi avea arme, cu arme, iar care nu veţi avea arme, cu furci de fier şi lănci; să vă faceţi de grabă şi să veniţi unde veţi auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele şi folosul a toată ţara.

Şi ce vă vor povăţui mai marii Adunării aceia să urmaţi şi unde vă vor chema ei acolo să mergeţi. Că ne ajunge, fraţilor, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat.

Şi iar să ştiţi că nimenea dintre noi nu este slobod [...], ca să să atingă măcar de un grǎunţi, de binele sau de casa vreunui neguţător, oroşan sau ţăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele şi averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă – precum sunt făgăduiţi – numai al acelora să să ia pentru folosul de obşte!”.

Proclamaţia avea ca scop să-i mobilizeze pe ţărani, ceea ce s-a întâmplat. Mii de oameni s-au alăturat mişcării conduse de domnitor. 

Tudor Vladimirescu şi contextul istoric 

Tudor Vladimirescu provenea din mica boierime. Născut într-o familie de ţărani liberi din localitatea Vladimir, judeţul Gorj, revoluţionarul ajunsese să cunoscă succesul în negoţ şi să deţină o avere consistentă. Fusese vătaf de plai în Mehedinţi şi dovedise reale calităţi de lider în războiul ruso-turc din 1806 - 1812, în care a participat ca voluntar în armata rusă, unde a primit rangul de locotenent şi a fost decorat cu Ordinul Sfântul Vladimir.

 În revolta sa, Tudor Vladimirescu se baza pe panduri, o categorie de foşti soldaţi în armata rusă, care aveau o instrucţie militară foarte bună şi experienţă de front.

Revoluţia a avut loc într-un context istoric special, creându-i lui Tudor momentul propice pentru a acţiona. Poarta Otomană se confrunta cu revolte ale sârbilor conduşi de Miloş Obrenovic, ale grecilor din Peloponez şi din insulele egeene, dar şi cu răscoale ale bulgarilor şi albanezilor. Tudor Vladimirescu s-a bazat  pe faptul că turcii nu aveau suficiente forţe pentru a interveni eficient la nord de Dunăre şi că şansele de reuşită ale mişcării sale erau mult mai mari în acest fel.

Situaţia s-a complicat prin declanşarea răscoalei greceşti a Eteriei, o societate masonică aflată sub conducerea unui general fanariot din armata ţaristă, Alexandru Ipsilanti. Eteriştii doreau menţinerea regimului fanariot în Principatele Române, intrând astfel în conflict cu ţelurile lui Tudor Vladimirescu. Aceştia au intrat în Moldova, apoi au coborât spre sud, cu intenţia declarată de a trece Dunărea şi de a lupta cu otomanii. 

 Desfăşurarea Revoluluţiei şi scurta domnie a lui Tudor Vladimirescu

Alături de 5.000 de panduri, Tudor Vladimirescu a a plecat spre Bucureşti, pentru a pune stăpânire pe Capitală şi să preia conducerea ţării. Pe drum, i s-au alăturat şi trupe de arnăuţi, precum şi voluntari, astfel că oastea sa ajunsese la 20.000 de oameni.

Tudor Vladimirescu dorea ca acţiunea sa să fie recunoscută drept una legală şi să fie instaurat domnitor, aşa că a negociat cu caimacamii, boierii care asigurau regenţa după moartea lui Alexandru Suţu, însă aceştia au fugit din Bucureşti, când  revoluţionarul s-a apropiat de Capitală.

Tudor Vladimirescu a fost recunoscut de Divanul boieresc şi, în data de 21 martie 1821, el a intrat în Bucureşti în calitate de conducător legitim al unei oştiri legitime. A rămas în Bucureşti până în 15 mai, când situaţia s-a complicat după ce două oştiri turceşti trecuseră Dunărea, pentru a lupta cu eteriştii. Tudor Vladimirescu nu a vrut să lupte alăture niciuneia dintre tabele şi a decis să se retragă în Oltenia, unde putea rezista, după credea că poate rezista doi sau trei ani, timp în care putea să facă presiuni ca marile puteri să ia decizii favorabile României. 

Moartea lui Tudor Vladimirescu 

Tudor Vladimirescu a ajuns la Conacul Goleştilor, unde a stat  în perioada 18-21 mai 1821, unde a locuind într-un foişor. „În acest foişor, Tudor Vladimirescu, conducătorul revoluţiei, şi-a trăit ultimile trei zile de libertate ( 18 – 21 mai 1821 ). La apropierea armatei turceşti, Tudor în fruntea pandurilor părăseşte Bucureştiul în intenţia de a ajunge în Munţii Olteniei. Bunele relaţii cu familia Golescu, îl determină să facă un popas la conac. Din acest foişor, Tudor îşi supraveghea oastea, luând măsuri drastice împotriva abaterilor de la disciplină”, a declarat pentru Adevărul Iustin Dejanu, directorul adjunct al Complexului Muzeal Goleşti.

Tudor Vladimirescu a pierit în urma unui complot pus la cale de căpeteniile greceşti Iordache Olimpiotul, Ioan Farmache, Hagi Prodan şi Dimitrie Macedonschi, ultimii doi din tabăra lui Tudor. „Tudor Vladimirescu s-a arătat necruţător cu manifestările de indisciplină din rândurile oştirii. După documentele vremii, între Bucureşti şi Goleşti au fost omorâţi douăzeci şi patru de panduri, pentru diferite furturi sau jafuri“, consideră istoricul gorjean Cornel Şomâcu.

În aceste condiţii, Tudor le-a cerut căpitanilor oştirii făgăduiala că vor răspunde cu viaţa lor pentru fărădelegile care vor fi comise de oştirile lor. Toţi căpitanii au dat un înscris în care se angajau să aplice pedepse, în afară de patru care au motivat că Tudor nu aveau nevoie de un înscris deoarece vor pedepsi crunt orice nesupunere. Lui Tudor Vladmirescu nu i-a plăcut răspunsul dat şi în apropiere de satul Goleşti s-a răzbunat pe căpitanii lui. Doi dintre ei au fugit, unul a fost cruţat şi Ioan Urdăreanu a fost spânzurat. Acest fapt i-a nemulţumit pe căpitani. Eteristul Hagi Prodan obţine de la căpitanii lui Tudor un înscris în care aceştia declarau că nu-l mai vor pe Tudor drept lider. Simţind că revolta pandurilor săi creştea, Tudor l-a îngropat pe Urdăreanu cu onoruri militare în biserică. În acest timp, au sosit eteriştii cu scrisori de la turci în care revoluţionarul era acuzat de trădare. Căpitanii şi pandurii au fost întrebaţi dacă îl mai vor pe Tudor drept conducător, iar aceştia l-au renegat. Cu sprijinul lui Hagi Prodan şi Dimitrie  Macedonski, eteristul Iordache Olimpiotul, însoţit de 25 de arnăuţi, l-au arestat pe Tudor la 21 mai 1821. Pandurul Tudor a fost judecat şi condamnat de Alexandru Ipsilanti. Va fi torturat şi ucis de doi dintre cei mai cruzi ofiţeri eterişti, la Târgovişte, în noaptea de 27 spre 28 mai 1821.