Ce a povestit, cu adevărat, Peneş Curcanul despre întâlnirea cu Vasile Alecsandri, creatorul celebrei poezii
0Sergentul Constantin Ţurcanu l-a inspirat pe poetul Vasile Alecsandri în făurirea personajului devenit de legendă şi a poeziei „Peneş Curcanu“, care a ajuns un adevărat stindard al luptei pentru independenţă.
Constantin Ţurcanu, s-a nascut în Principatul de atunci al Moldovei, la 1 martie 1854, în ţinutul Vasluiului, fiind singurul copil al lui Gheorghe Ţurcan şi Mariei. La vârsta de 7 ani, părinţii l-au dus la Huşi la nişte rude mai înstărite. Aici a urmat cinci clase primare, fiind printre primii copii din mahala care ştia să scrie şi să citească. La 15 mai 1875 a intrat în rândurile Regimentului 13 Dorobanţi, iar la inceputul razboiului avea gradul de caporal, iar în august 1877 a ajuns sergent. Constantin Ţurcanu a fost veteranul a patru campanii purtate de armata română: Războiul de Independenţă 1877 – 1878, al doilea război balcanic, 1913, Primul Război Mondial 1916 – 1918 şi campania din Ungaria, 1919.
Unde a avut loc întâlnirea cu poetul
Oficial se ştie că poetul Vasile Alecsandri l-a întâlnit pe Constantin Ţurcanu în spital. „După căderea Plevnei, când răniţii din Regimentul 13 dorobanţi sunt aduşi în ţară şi internaţi în spitalul de campanie de la Turnu Măgurele, Alecsandri îl întâlneşte aici pe sergentul Constantin Ţurcanu pe care-l va imortaliza în versurile cu ritm de baladă, simple şi clare ale cunoscutei poezii «Peneş Curcanu»“, arată profesorul Florin Popescu în studiul „Vasile Alecsandri şi Războiul de Independenţă“.
Cărţile poştale scrise de „Peneş Curcanu“
Cu toate acestea în depozitul Arhivelor Naţionale Gorjene se află un document care confirmă ca surse de inspiraţie a poeziilor din ciclul «Ostaşii noştri» pe sergentul Constantin Ţurcanu. „Documentul este alcătuit dintr-un set de cărţi poştale ilustrate scrise în anii 1923-1925 la Govora de către cel care a devenit în poezia Bardului de la Mirceşti Peneş Curcanul. În cele 11 ilustrate, eroul face două relatări ale participării sale la războiul de Independenţă. (...) Conţinutul acestor scurte naraţiuni duce la o contradicţie între datele cunoscute de istoria literară şi afirmaţiile autorului lor“, mai mneţionează Florin Popescu.
Iată ce a scris Constantin Ţurcanu pe cărţile poştale:
„Eu mă numesc din botez Constantin Ţurcanu, însă în războiul din 1877, marele poet mi-a schimbat numele şi prenumele zicându-mi Peneş Curcanu. Aceasta s-a auzit că am fost cel dintâi care am intrat în redanul luat la 27 august 1877. (...) La luarea redanului am fost decorat de domnitorul Carol cu «Virtutea Militară», iar la 31 august la Griviţa tot de domnitorul Carol I am fost decorat cu «Steaua României» în gradul de cavaler. Acest atac l-am dat pe ziua de 31 august 1877. (...) Tot în acel an la reduta nr.2 am dat un atac fals şi am fost rănit la acea redută. La 7 octombrie tot la această redută am fost prins de cange şi, dacă nu se rupea mantaua, trebuia să fiu să fiu tras în şanţ şi tăiat bucăţi. Că tot acolo a fost prins un sublocotenent şi l-au tăiat în bucăţi şi l-au aruncat pe malul şanţului. (...) Am stat în spital până ce m-am, internat. Aşa că în noiembrie 707 1877, reîntors la Regimentul meu 13 Dorobanţi Iaşi Vaslui, însă regimentul fiind distrus am fosc la luptă că nu mai rămăseseră decât 300 de oameni din 1200. (...) La 1 Decembrie 1877 am plecat la Bucureşti cu 10.000 de prizonieri turci şi într-o zi, plimbându-mă pe Calea Victoriei, m-am întâlnit cun un domn care m-a întrebat de unde sunt, cum mă numesc, ce grad am şi dacă am fost rănit. I-am răspuns că sunt din oraşul Vaslui şi mă numesc Constantin Ţurcanu, am gradul de sergent şi am fost rănit. În anul 1881, eu fiind eliberat, am văzut poezia «Plecat-am 9 din Vaslui şi cu sergentul 10». În 1913 aveam servici ca picher de stat şi eram plătit cu 150 lunar. Mi-am lăsat serviciul şi m-am înscris ca voluntar în Regimentul 25 de a merge contra bulgarilor. Tot ca voluntar în 196, idem în 1918, idem în 1922, 1923 şi de astăzi până la moarte în armată“
Cum a sprijinit Alecsandri Războiul de Independenţă
Alecsandri nu a rămas în conştiinţa noastră numai ca o mare personalitate literară, ci şi ca un om de acţiune, ca om politic care a trăit şi a participat la toate marile evenimente şi prefaceri în urma cărora a luat fiinţă România modernă.
„Războiul de neatârnare din 1877 îl găseşte la Mirceşti, retras din viaţa politică încă din anul 1860 şi nemulţumit de evoluţia vieţii politice, deprimat de moartea prietenului C. Negri. Acest război este pentru el un bun prilej de a ieşi din letargie, de a-şi mrelua rolul de artist-cetăţean. Starea sa de spirit este mărturisită într-o scrisoare către un prieten: «Inima mea a luat proporţii care mă înăbuşă de când cu cele petrecute la Griviţa. În sfârşit suntem cineva în lumea aceasta. E mult! E mult mai mult decât s-ar putea nădăjdui»“,
se mai arată în lucrarea „Vasile Alecsandri şi Războiul de Independenţă“.
Cărţi pentru ajutarea răniţilor
Poetul a participat la o serie de acţiuni pentru sprijinirea unei organizaţii de femei care îi ajuta pe răniţi să treacă mai uşor peste suferinţă. Astfel, Alecsandri a donat mai multe cărţi care au ajuns la răniţi pentru a le ridica moralul. „Regăsindu-şi vigoarea de altă dată face un turneu de conferinţe în folosul răniţilor şi donează Comitetului Doamnelor din Iaşi mai multe exemplare din poemul «Dumbrava Roşie“ pentru a fi vândute în folosul spitalelor de răniţi militari. Ofranda are o semnificaţie spirituală mai mult decât cea materială aşa după cum reiese din scrisoarea de mulţumire a Comitetului Doamnelor: «Aducând această a d-voastră graţioasă ofrandă la cunoştinţa Comitetului în şedinţa sa extraordinară din 28 noiembrie, acesta m-a însărcinat a vă trimite din parte expresiunea întregii sale gratitudini şi a decis totodată a reţine pentru dânsul un număr din aceste exemplare, pentru a fi distribuite atât la Spitalul din Turnu Măgurele, cât şi la cel de aici, spre a se da lectură din el în toate zilele iubiţilor noştri răniţi... Nu vom uita, Stimabilul meu Domn, că nu aţi lăsat să treacă nicio ocaziune fără a fi dat puternicul d-voastră concurs cauzei de devotament şi abnegaţie întreprinsă de femeia română, în acest moment solemn pentru ţara noastr㻓, menţionează profesorul Florin Popescu.