Lecţia de viaţa a unui suporter imobilizat în cărucior. Nu ratează niciun meci al campioanei României la baschet feminin
0Marius Lazăr (46 de ani) este cel mai înfocat suporter al echipelor de volei si baschet feminin din Târgovişte. Chiar dacă este imobilizat în scaunul cu rotile de 25 de ani, vine la toate meciurile. Staff-ul campioanei CSM Târgovişte îl consideră un talisman şi îl ţine de multe ori şi pe banca tehnică.
Primul său contact cu sportul a fost pe când lucra la post de radio online din Bucureşti. Atunci, unul dintre colegi l-a dus la un meci de baschet. Se întâmpla fix pe 22 februarie 2013. Antrenor era Florin Nini, iar CSM Târgovişte juca în FIBA Cup, cu o echipă din Rusia.
Ca să nu devină o povară pentru colegii săi care îl transportau la meciuri a ţinut o dietă drastică şi a slăbit peste 40 de kg în două luni şi jumătate.
“După primul meci am stat o săptămână internat pentru că ieşind afară după mult timp, având imunitatea scăzută, am răcit puternic şi am stat numai cu perfuziile în mâini. Asta nu m-a oprit, pentru am plecat din spital cu branula în mână la un meci de baschet în Bucureşti, cu colegii de la radio”, îşi aduce aminte Marius Lazăr, de fel din comuna Răzvad.
„Nu mă poate opri nimic, poate decât boala”
“Ce m-a făcut să mă îndrăgostesc de ascest club a fost faptul că după ce au pierdut finala cu Aradul în 2013, Andreea Huţanu a venit la mine şi mi-a dat medalia ei de argint. Plângea şi mi-a pus medalia la gât. Pe umr, în anii următori am primit de la Ancuţa Stoenescu medalia de aur, de campioană şi încă una de bronz. Le am acasă şi acum şi le ţin la loc de cinste. Eu sunt un simplu suporter, dar tot staful s-a ataşat de mine. Cunosc toate jucătoarele. Când vin să dea mâna cu mine înainte de meci însemnă enorm pentru mine”, spune cel mai înfocat suporter al sportivelor din Târgovişte.
La deplasările mai lungi se ajută ori de prieteni, ori se duce la meci cu cine apucă.
“Mă mai ducea un prieten, Costache. Acum, de când şi-a găsit un loc de muncă mă duc cu ce apuc. Găsesc tot felul de maşini. Chiar dacă nu am voie să stau mai mult de trei ore în fund, nu măa dau înapoi. Pleacă la drumuri lungi, cum ar fi cele spre Timişoara sau Arad, acolo unde joacă echipa sa favorită. Am făcut şi 10 ore pe drum”, mai spune suporterul.
La Satu Mare a fost de trei ori cu echipa. Are deja cunoştinţe în oraşele mari care îl cazează atunci când sunt meciurile.
Accidentul care i-a frânt “aripile”
Marius Lazăr a rămas imobilizat în scaun din 1991, pe când avea doar 21 de ani. Totul s-a după ce a venit din armată într-o permisie. S-a dus cu un prieteni la scăldat şi s-a lovit cu capul de un mal de humă iar impactul i-a tasat o vertebră care i-a apăsat pe măduvă.
“S-a tasat măduvă. Nu am mai putut să mă mişc atunci. Eu credeam că am un cârcel când m-au scos din apă. M-au dus la spital ca pe sacul de cartofi, pentru că nu mai puteam mişca. Tot în 91 am făcut şi operaţia, la trei săptămâni după incident. Am stat mult timp în spital pentru că aveam capul băgat între umeri şi aveam nişte greutăţi legate de cap. Pentru că am stat atât de mult timp pe spate am făcut o escară urâtă care mi-a trecut abia după 18 ani. Primii 5 ani nici nu am ieşit din casă.”, îşi aduce aminte Marius Lazăr.
De atunci abia îşi mai mişcă mâinile. În rest este imobilizat complet.
“Nu îmi voi mai reveni niciodată, asta ştiu. Am aceeaşi problemă ca şi Neşu, fostul fotbalist. Sunt prieten cu el pe Facebook şi nu am vrut să îi spun deocamdată că nu se va mai face bine, să nu îl dezamăgesc”, spune el.
Marius Lazăr trăieşte din pensia de armată şi pensia de handicap.