Slobozia: Martirii desculţi din Bărăgan (II) - FOTO
0Hăituiţi de comunişti, în 1951, peste 40.000 de oameni din vestul ţării au fost deportaţi în mica Siberie, Bărăganul cu veri toride şi ierni aspre. Mai bine de 400 de familii şi-au clădit o nouă viaţă la Fundata.
Prigoana a început în noaptea 17 spre 18 iunie 1951, de Rusalii. Oamenii şi animalele au fost înghesuiţi în vagoane. Credeau că vor fi duşi în Siberia, însă stăpânirea fixase pentru ei alte puncte: 18 localităţi din stepa Bărăganului. Drumul a durat două săptămâni. Au trecut 60 de ani de atunci, dar amintirile încă trezesc fiori oamenilor din Fundata.
Lupta pentru lichidul vital
Când soarele mijea de ziuă, îşi părăseau rogojinile pe care îşi odihneau trupurile hăituite şi luau drumul fermei din localitate, acolo unde erau obligaţi să muncească. Singura pauză o luau doar atunci când veneau cisternele de apă. Fiecare familie avea dreptul la o găleată de apă. În acel moment al zilei, membrii fiecărei familii se adunau cu mic, cu mare şi, împreună, reuşeau să capete câţiva stropi în plus.
„Stăteam toţi la rând, părinţi şi copii, dar nu unul după celălalt, ca să nu ne recunoască. Câteodată, pentru că eram mulţi, stăteam de două ori la rând şi mai reuşeam să punem mâna pe o găleată de apă. Dacă ne prindeau că îi păcăilm, era vai şi amar de noi“, spune Victoria Loghin (75 de ani).
Cum nu era vreme de pierdut, iar ferma îşi aştepta sclavii, alergau, apoi, într-un suflet cu căldările acasă, dar fără să verse vreun strop din preţiosul lichid. Lăsau apa şi se întorceau la muncă. La sfârşitul unei zile, stăpânirea arunca în palmele crăpate câte doi lei, dijma unei zile de chin şi sudoare.
Şuvoiul le-a luat casele
Aduşi să moară în colbul Bărăganului, martirii Banatului au strâns din dinţi uşor-uşor şi şi-au clădit o nouă viaţă. Bordeiele din chirpici, ridicate cu atâta migală şi sudoare, au fost luate, însă, de ape după o ploaie torenţială, venită parcă să-i descurajeze pe cei care populau pârloagele Bărăganului.
„În 1951, a fost o ploaie torenţială, care zici că ne-a pus capac. Bordeiele erau pline de apă mai bine de jumătate. Totul plutea înăuntru şi afară“, rememorează Clara Brega (74 de ani). Şuvoaiele le-au luat atunci tot ce aveau mai scump pe lume: bordeiele.
Palma primită pe obrajii tăbăciţi nu a dezarmat pe nimeni, dimpotrivă. Au luat-o de la capăt, oare pentru a câta oară?! Au ridicat alte bordeie sau le-au peticit pe cele distruse de şuvoaie. Le-au învelit cu paie şi stuf şi tot ce le-a căzut în mână. „Am primit, la un moment dat, din partea statului, uşi, geamuri şi lemne, ca să ne ridicăm casele noastre“, spune Eleonora Constantin (74 de ani).
„Deoiştii“ stepei
Un an mai târziu, în 1952, au primit cu toţii buletine de identitate, pe care erau trecute două iniţiale: D.O. – domiciliu obligatoriu. Satul a fost înconjurat de patrule călare, care scrutau stepa în căutarea celor care îndrăzneau să depăşească fie şi cu un milimetru limita de zece kilometri impusă. Cei care făceau un pas în afara perimetrului impus erau şfichiuţi ca animalele de povară.
Citiți mai multe în „Adevărul de Seară“ de astăzi!