Virgil Mazilescu, scriitorul care a murit din dragoste: „Rodica. Rodica. De ce m-ai părăsit?”
0Dacă întrebi un specialist în literatură ce scriitor din judeţul Olt i-a atras atenţia, acesta îţi va spune cu siguranţă, în afară de numele lui Eugen Ionescu, şi pe cel al lui Virgil Mazilescu. Scriitor, poet, eseist şi traducător născut în oraşul Corabia, acesta şi-a lăsat definitiv amprenta asupra literaturii nu doar prin stilul său aparte, dar şi prin destinul tragic ce ar putea fi oricând subiectul unui scenariu de film.
Virgil Mazilescu este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori pe care i-a dat judeţul Olt. S-a născut pe 11 aprilie 1942 în oraşul Corabia şi a murit la numai 42 de ani din cauza alcoolului, pantă pe care a alunecat însă din cauza unei iubiri neîmpărtăşite. Creaţia sa literară, împreună cu scrisorile către un prietenul pe nume Dumitru Ţepeneag din Franţa, a încăput între coperţile unui volum postum de numai 166 de pagini intitulat “Poezii”. Virgil Mazilescu a fost însă şi un excelent traducător, însă niciodată nu a epatat, deşi cunoştea foarte bine limba franceză. Ca într-o veritabilă dramă shakesperiană, poetul născut pe meleaguri oltene parcă şi-ar fi regizat sfârşitul în urma unei despărţiti de o anume “Rodica”, peste care nu a putut trece atât de uşor. „Moartea a început pe 22 decembrie 1983”, nota acesta în opera ce i-a marcat destinul şi intitulată, simplu - “Jurnal”.
Dumitru Augustin Doman a scris, în cartea sa intitulată “Eseuri vesele şi triste” şi dedicată parcă prietenului său Virgil Mazilescu, cât de special era poetul corăbian. Acelaşi scriitor descrie însă, în acelaşi volum, începutul sfârşitului pentru Virgil Mazilescu pe care îl cunoscuse atât de bine. Cu câteva luni înainte de a muri, spune Dumitru Augustin Doman în cartea mai-sus menţionată, Virgil Mazilescu s-a hotărât să ţină un jurnal, jurnal aflat acum la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Este radiografia începutului sfârşitului pentru un poet profund cum puţini are literatura română contemporană.
“Mi-e dor de Rodica… Redă-mi-o, Doamne!”
Caietul începe abrupt şi rău prevestitor: „Moartea a început pe 22 decembrie 1983”. De altfel, obsesia morţii constituie una dintre liniile principale ale jurnalului, cealaltă fiind obsesia recuperării iubitei pierdute, o anume “Rodica”. “Nu avem de-a face cu un jurnal de scriitor, precum cele ale reprezentanţilor Şcolii de la Târgovişte, de pildă, ci cu un text scris pe fugă, la beţie, la mahmureală, la disperare, ceea ce face din el cu atât mai mult un document preţios pentru istoria literară, pentru cunoaşterea omului, mai puţin a poetului Virgil Mazilescu”, scrie Doman.
Primul rând, continuă Doman în cartea sa despre Mazilescu, e totdeauna definitoriu pentru agitaţia permanentă în care trăia. Iată cum scria Virgil Mazilescu: „Vineri, 4 dimineaţa. Beau”. Sau: „M-am trezit la prânz (ora 1). Fără votcă (zac sticle goale în jur), cu doar 40 de lei. Întrebare: să mă duc sau nu diseară pe la Rodica?”. Ori: „Trezit la 12. Un rest de votcă. Apoi Ştefania mi-a adus o sticlă”. Şi: „Ora 10 dimineaţa: telefon de la Dragoman. Ne întâlnim la o votcă. Se întrevede anestezia…”.
De fapt, “anestezia” este cuvântul care revine obsesiv în text precum greaţa în romanul lui Sartre. E lupta zilnică a poetului cu anestezia care, pe de o parte îl persecută, socotind că aceasta îl reduce la stadiul de animal, dar pe de altă parte îl linişteşte pentru scurte perioade, scrie acelaşi Dumitru Augustin Doman în “Eseuri vesele şi triste”. Mazilescu încerca să-şi provoace starea de anestezie cu votcă pentru a uita de cele două obsesii pomenite mai sus.
„Băutura nu prea îşi mai face efectul, anestezia prinde din ce în ce mai greu”; „Anestezia a prins abia într-un târziu, până atunci stare groaznică…”. Şi reia: „Se sfârşeşte vodca, începe depresiunea, mi-e dor de Rodica. Redă-mi-o, Doamne! Era ultima oară, în halatul ăla maro, caraghios, cu ciorapi uşor căzuţi, nespus de dulce. Trăgea absentă (sau nervoasă?) de câteva fire de păr. Lasă, V.M., lasă. Totul e pierdut…”.
“Jurnalul” lui Virgil Mazilescu arată că acesta şi-a întrevăzut clar moartea, nu de puţine ori gândindu-se, serios sau nu, la sinucidere.
„E 6 fără 20 dimineaţa. Beau, fumez, mă gândesc. Cred totuşi că trebuie să mă sinucid. Dar nu beat!”. Era în februarie 1984.
Peste o lună notează: „E 7 dimineaţa. Îmi simt moartea”. Apoi, o altă notă cu rezonanţe de exasperare: „Viaţa ca o povară! Dar lipsa ei? A vieţii? Liniştiţi-vă, nu mă sinucid, nu asta am vrut să spun!”.
Dar, de fapt, ca şi Esenin, el chiar se sinucide, nu dintr-o dată precum rusul, ci mai încet, otrăvindu-se cu băutură multă şi cu obsesia iubirii pentru Rodica, "dumnezeul” lui, cu invocarea căreia se încheie jurnalul: „RODICA. RODICA. De ce m-ai părăsit?”.
Virgil Mazilescu se stinge din viaţă la 10 august 1984, în Bucureşti, fiind înmormântat în cimitirul de la Mănăstirea Cernica.
Vă mai recomandăm pe aceeaşi temă: