Căsătoria la români acum 100 de ani: „Nimic sufletesc, nimic sfânt. Totul se reduce la o asociaţiune mai mult sau mai puţin comercială“
0De la căsătoria ca o “prietenie perfecţionată“ la căsătoria ca o „asociaţiune mai mult sau mai puţin comercială“, autorul primei monografii a Slatinei descria, cu peste 100 ani în urmă, cum se puneau la cale legăturile între tineri.
George Poboran, autorul primei monografii a Slatinei, carte apărută în 1909, deplângea în „Istoria oraşului Slatina“ degradarea morală a vremurilor pe care le trăia.
Vorbind despre căsătorie, istoricul făcea o paralelă între cum se derulau evenimentele cu 40 de ani înainte şi cum se ajunsese, deja, în acele vremuri ca legăturile sufleteşti puternice să fie înlocuite cu interesul material.
„În timpurile mai depărtate, mai bune, cum le numesc bătrânii, căsătoria era determinată de sentimentul dragostei, era o legătură sufletească şi religioasă, ea se contracta mai cu greu şi era aproape imposibil de desfăcut, era socotită ca o legătură pe viaţă. Tinerii însurăţei se cunoşteau vreme îndelungată şi celebrarea căsătoriei nu făcea decât să schimbe legătura de prietenie în legătura de soţi. A fost o vreme la noi când amorul era ceea-ce spune Sclius în «De amicitia»: «o prietenie perfecţionat㻓, scria Poboran, înainte de a descrie la ce se ajunsese în acele vremuri şi ce rol jucau peţitoarele.
„În majoritatea cazurilor însă, căsătoria de azi nici nu mai seamănă cu cea din trecut. Nimic sufletesc, nimic sfânt; totul se reduce la o asociaţiune mai mult sau mai puţin comercială. Cu un cuvânt, căsătoria este o afacere“, îşi începea istoricul descrierea acelor vremuri, precizând că în special la oraş s-a produs schimbarea radicală a vechilor obiceiuri.
„Aceştia sau aceste, dacă sunt ţaţe, colindă toată ziua prin vizite“
George Poboran deplângea dispariţia legăturilor dintre familii. „Şi dacă vizite se mai fac, acestea sunt pur şi simplu de etichetă, de interes sau pasionale ca: sindrogfiile şi aşa-numitul jour-fixe. (...) Se pun une ori la cale şi aci căsătorii, dar metoda este aproape acea întrebuinţată în genere de peţitori şi peţitoare, doar că rolul acesta e jucat de o cocoană fără firmă, cunoscută de alt-fel ca atare, de şi ea nu face anunciuri la gazete. Cele mai multe căsătorii se fac însă la oraşe prin mijlocirea peţitorilor“, explica Poboran.
„Aceştia sau acestea, dacă sunt ţaţe, colindă toată ziua pe la vizite, în familiile care au fete. Ştiu pe dinafară descrierea figurei: blondă, brună, şatenă, cu ochi negi, albaştri sau căprui, înaltă, mijlocie sau mignon, trusou, case, bani numerar etc., numărul fraţilor, rudele şi situaţia lor, calităţile fizice, morale, artistice şi une ori de gospodărie ale fetei, limbile streine pe care le vorbeşte perfect, instrumentele la care ştie să cânte etc. etc.. Acelaşi lucru îl ştiu şi despre tineri, pe care îi cunosc de ani de zile de şi nu i-au văzut de cât cu o zi înainte. Au în totdeauna fotografii şi cărţi de vizită din ambele părţi, după a căror schimb urmează vederea şi de multe ori încă în acea seară se fixează logodna etc.
Un peţitor sau peţitoare care se respectă garatează ori când că, căsătoria va fi făcută în trei săptămâni. Şi în multe cazuri nu dă greş, lucrul se petrece în tocmai; de aceia tânărul desperat de alte afaceri dă fuga la peţitoare zicându-şi: ultima speranţă. Astfel de căsătorii se contractează mult şi uşor, în post, ca şi în carnaval“, descria istoricul timpurile care îi făceau pe bătrâni nostalgici după tinereţile lor.
Uşor de prevăzut, concluzionează autorul, că în curând după nuntă apărea deziluzia: „doamna cere servitoare, rochii, pălării, teatru, trăsuri, voiajuri etc. Domnul nu poate lipsi de la cluburi, cafenea, întâlniri, pentru afaceri bine înţeles, etc. Fondul se isprăveşte, dorinţele numai pot fi împlinite, asociaţiunea nu mai are rost, deci divorţul. Copiii se împart şi pentru avutul topit se aduce sentinţa judecătorească învestită cu formula executorie «ad calendas grecas». Sunt ce e drept şi excepţiuni onorabile, dar aşa de puţine în cât le poţi număra pe degete, căci chiar unde divorţul nu urmează, prea arere ori cerul căsniciei e senin: vecinic nori, vecinic furtună.
În adevăr, când căsătoria era numai taină nu şi contract, când o celebra preotul nu ofiţerul stărei civile, când despărţenia nu erea sau erea foarte grea, fericirea erea o notă mai pronunţată a căsniciei, mângâerea sufletească ce omul o simţea între ai săi, erea mult mai mare şi soţii nu se judecau unul cu altul, cel mult dacă se jeluiau părintelui din sat şi înaintea feţelor bisericeşti ura înceta şi de multe ori sfaturile lor părinteşti redau liniştea familiei, cel puţin unde soţii nu ereau nici unul prea pătimaş, şi chiar dacă era aşa, cel înţelept mai răbda şi căuta să micească patima aceluia cu care pe viaţă se unise să împartă binele şi răul“, mai scria Poboran, în cele din urmă rezumând: „Azi toate aceste nu mai sunt, ele par basme“.