Ce a scris Dostoievski înainte de a deveni celebru
0Se consideră că debutul literar al scriitorului rus Feodor Dostoievski a fost făcut prin scrierea romanului „Oameni sărmani”, publicat în ianuarie 1846 în almanahul „Colecţia din Sankt Petersburg”.
Poezii patriotice, traducerea liberă a operei lui Balzac sau proză sentimentală sunt primele scrieri ale lui Dostoievski pe care le-a semnat înainte de a deveni un scriitor cunoscut în lume. Jurnalistul şi filologul rus Anastasia Perşkina a pregătit pentru Arzamas.Academy, un proiect dedicat istoriei culturii, o retrospectivă a acestor texte.
Traduceri din Balzac
În anul 1844 în revista „Repertoriu şi panteon” a fost publicată traducerea romanului „Eugenie Grandet” al lui Honore de Balzac. Dostoievski a devenit astfel autorul primei versiuni în limba rusă a acestui roman. Ce-i drept, textul nu a fost semnat, dar despre faptul că acesta îi aparţine scriitorului rus aflăm din corespondenţa sa cu fratele Mihail, dar şi din memoriile lui Dmitrii Grigorovici, un bun prieten al lui Dostoievski şi coleg cu el la Şcoala de ingineri.
În anii 1840 Dostoievski era un admirator înrăit al lui Balzac, apucându-se de traducerea operei scriitorului francez cu atâta entuziasm încât nu a ţinut cont de istoria publicării acestei cărţi în limba franceză, apărută iniţial în anul 1834. Scriitorul rus a decis să traducă romanul după ce acesta fusese reeditat în 1835, 1839 şi1843, din ediţiile revăzute dispărând prefaţa şi postfaţa, au fost schimbate cu locul unele alineate, dar au dispărut şi capitolele. Astfel, criticii din Sankt-Petersburg nu au atras atenţia la această traducere, dar tema a devenit actuală după ce Dostoievski a scris „Oameni sărmani” - despre care el zicea că e prima lui operă. Traducerea lui Dostoievski a romanului lui Balzac a devenit populară după moartea scriitorului rus în 1881.
Prima ediţie a „Oamenilor sărmani”
În continuare, Anastasia Perşkina aminteşte că textul romanului lui Dostoievski „Oameni sărmani” pe care îl studiază tinerii la şcoală este diferit de textul iniţial, publicat în almanahul „Colecţia din Sankt Petersburg” în 1846. De fapt, orice scriitor îşi redactează propriile texte când le pregăteşte pentru reeditare. Însă în cazul „Oamenilor sărmani” acest lucru a fost făcut esenţial, fiind excluse părţi importante sau adaptate expresii după comentariile răutăcioase pe care le-au făcut criticii vremii. Autoarea retrospectivei de pe Arzamas.Academy precizează că după prima ediţie a romanului „Oameni sărmani” ne putem da seama ce fel de scriitor ar fi fost Dostoievski dacă criticii nu l-ar fi mustrat şi dacă el nu i-ar fi ascultat. Spre exemplu, aminteşte despre un comentariu al redactorului revistei „Biblioteka” Osip Senkovski care, fără a citi romanul, l-a blamat pe Dostoievski, afirmând că „totul la el e minuscul – ideiuţa e ca un strop de ploaie, detaliile sunt cele mai mici, peniţa e atât de firavă (…), sentimentele şi pasiunile sunt atât de delicate, că, după lectură, am exclamat: ce talentuţ drăgălaş!...”. Astfel, fraze de genul „În cele din urmă am văzut în depărtare o căsuţă de lemn, gălbuie, cu un mezanin ce semăna cu un belvedercik (diminutiv scris de Dostoievski)” au devenit „În cele din urmă am văzut în depărtare o casă de lemn, galbenă, cu un mezanin ce semăna cu un belvedere”.
Poeziile de la mijlocul anilor '50
Prozatorul Feodor Dostoievski a încercat să scrie şi poezii – atât din numele eroilor săi, cât şi pentru copiii lui pentru a-i amuza sau pentru publicaţii de satiră şi umor. Pe unele dintre ele le-a ascuns. Majoritatea se referă la perioada de la mijlocul anilor '50.
În anul 1849 Feodor Dostoievski a fost condamnat la 4 ani de închisoare în calitate de prizonier politic. Aceştia ani i-a petrecut în închisoarea din Omsk, iar după ce a ieşit de acolo a fost trimis în calitate de soldat simplu la Semipalatinsk, fiindu-i interzisă întoarcere în centrul Rusiei, respectiv publicarea de texte în reviste. Cu toate acestea, subliniază Anastasia Perşkina, Dostoievski îşi dorea foarte mult să revină în literatură, scriindu-i fratelui său că „nu va mai scrie bazaconii”. Dar texte noi el nu avea: tot fratelui său Dostoievski îi spunea că nu are timp şi nici puteri pentru a scrie proză, dar nici nu putea să ceară permisiunea să fie publicat fără a avea scris ceva. Aşa a decis să scrie poezii. Prima se numeşte „La evenimentele europene din anul 1854” - conţine 100 de versuri şi se referă la implicarea Angliei şi Franţei în războiul din Crimeea. Versurile au nimerit în mânile comandantului său, care a interzis publicarea lor. Dar Dostoievski nu s-a întristat şi a scris următoarea poezie: „La 1 iulie 1855”. Versurile aveau un caracter elogios şi au fost dedicate văduvei lui Nikolai I, Alexandra Feodorovna, născută pe 1 iulie. Scriitorul a comparat chinurile împărătesei cu cele ale Rusiei care l-a pierdut pe ţar. De data aceasta a avut succes, poezia primind acceptul Ministerului de Război după câteva luni. Acest lucru l-a inspirat şi a continuat să scrie poezii şi să le trimită în capitală.
Următoarea poezie s-a numit „La încoronare şi la încheierea păcii”, dedicată direct lui Alexandru al II-lea, noul împărat al Rusiei. Poezia era plină de patos, având un caracter patriotic în care Dostoievski îşi exprima speranţa pentru schimbări înspre bine. Aceasta a ajuns la ţar, care nu a permis publicarea ei, dar a ordonat ca Dostoievski să fie „urmărit” pentru a se confirma bunele lui intenţii. În 1859 lui Feodor Dostoievski i s-a permis să revină în centrul Rusiei.
Anastasia Perşkina menţionează că niciunul din aceste texte nu a fost publicat în timpul vieţii scriitorului rus, ele fiind citite doar de funcţionari şi Mihail Dostoievski. Astăzi, poeziile patriotice ale lui F. Dostoievski pot fi citite pe internet.