Cum se joacă, în realitate, ţurca. Sportul copilăriei multor români este practicat la modul serios în nord-vestul ţării

Ţurca este un joc simplu, care necesită doar un băţ, o bâtă şi o groapă în pământ. Acest sport exotic şi arhaic mai este încă practicat în România, de către câţiva tineri din Sighetul Marmaţiei care se străduiesc să-l "resusciteze".

Regulile jocului de ţurcă sunt necunoscute majorităţii românilor, deşi termenul este utilizat frecvent în conversaţii sub accepţiunea de "haos", "joc slab".
Deşi a fost un joc al copilăriei popular în urmă cu câteva decenii în România, ţurca a dispărut aproape complet din peisaj între timp. 

Un grup de tineri din localitatea maramureşeană Sighetu Marmaţiei păstrează nostalgia jocurilor din copilărie şi au reînviat acest joc, pe care îl practică în mod profesionist şi pe care doresc să îl promoveze la scară largă în România. 

„Bunicii noştri, poate şi străbunicii, părinţii, în general cei care sunt acum bunici, au dat cu bâta în băţ, au estimat distanţa, şi-au făcut echipă din cei mai buni şi au socializat. Despre originea acestui joc sportiv tradiţional există mai multe teorii. Mergând înapoi în timp, pe teritoriile ţării noastre, putem începe cu renumitele chestionare ale lui Bogdan Petriceicu-Haşdeu, unde, printre miile de răspunsuri date de învăţătorii corespondenţi, jocul ţurca a fost identificat ca fiind preferatul copiilor şi tinerilor din secolul al XIX-lea, alături de alte jocuri sportive tradiţionale. O altă sursă ne-a relatat că Dimitrie Cantemir a descris ţurca drept una din întrecerile favorite ale moldovenilor, dar pentru această informaţie nu avem o certitudine”, afirmă Flaviu Gyalog, membru al Asociaţiei Române de Ţurcă.
 

Despre acest sport se spune că ar cunoaşte mai multe forme, jucându-se deopotrivă atât prin Serbia de altădată, până în Hawai, dar şi prin Ungaria, Italia sau Cehia. Indiferent de diferenţele de „regulament” şi de denumire, jocul păstrează aceleaşi principii de joc în toate ţările: folosirea unei bâte şi a unui băţ lovit cu bâta, ca ustensile de joc.

„Ţurca este un joc tradiţional jucat de două echipe, în două etape, fără contact fizic direct cu adversarul, jucătorilor fiindu-le solicitată îndemânarea şi răbdarea, totodată contribuind la dezvoltarea spiritului de echipă şi cel competiţional. Pare simplu, şi chiar aşa e. Un baston de 80 de centimetri, rotund, la un capăt având diametrul de 2 centimetri şi la unul de 3 centimetri, e „arma” principală. „Muniţia” este un băţ de 22 centimetri, cu o grosime de 2 centimetri, la amble capete având formă tronconică, pe o lungime de 4 centimetri, descreşterea fiind uniform liniară până la diametrul de 1 centimetru. Terenul de joc e o suprafaţă plană, având forma unui cerc cu o rază de 50 de metri. Jocul mai presupune existenţă groapă, de 20 centimetri lungime şi 5 lăţime, adâncă de 7 centimetri, cu aspect de fund de barcă. Pe această groapă, perpendicular, se pune băţul cel mic, care trebuie înălţat cu bâta, iar mai apoi lovit şi trimis în direcţia echipei adverse, care trebuie să îl prindă”, mai afirmă jucătorul de ţurcă din Sighet. 

Asociaţia Clubul Român de Ţurcă s-a înfiinţat în 2011 iar de atunci a început să crească, de la câteva echipe, a câte patru membri fiecare, la aproximativ 50 de jucători înscrişi în asociaţiei. Jocul este încă restrâns ca zone în care a prins la public, fiind jucat în special în Sighetul Marmaţiei, Agnita, Baia Mare şi puţin pe la Cluj.
 

„Suntem în al şaptelea an consecutiv de activitate omologată, avem calendar competiţional, asociaţia are deja un statut bine definit în rândul cunoscătorilor, dar fiind un joc de „bătrâni” mergem cu el din vorbă în vorbă, fiind destul de greu să atragem noi adepţi”, mai mărturiseşte Flaviu Gyalog.

Concurenţa mare pe care o au sporturile în aer liber, făcută de cele pe calculator, dar şi faptul că ţurca nu e un sport promovat pe mediile de comunicare prea mult, îi face pe tineri reticenţi în a-l practica, motiv pentru care Clubul Român de Ţurcă se dezvoltă greu şi creşte mai încet decât şi-ar dori membri lui, care visează ca într-o zi să existe un campionat naţional, cu zeci de echipe şi lume pe margine care să îi susţină. Până atunci însă, ei rămân consecvenţi pasiunii lor şi ies cât de des pot, pe terenul de fotbal din localitate, pentru un meci de ţurcă, atât pentru a-şi dezamorţi trupul, cât şi pentru a trezi în ei spiritul de competiţie.