PORTRET: Daniel Popescu gimnastul medaliat la Jocurile Olimpice

Reşiţeanul şi-a dedicat ultimii 20 de ani sălii de sport, unde s-a antrenat cu pasiune, pentru a-şi întregi palmaresul cu zeci de distincţii. Înainte să urce pe podiumul Jocurilor Olimpice de la Atena, Daniel Popescu a practicat lupte libere şi doar insistenţa antrenorului Ion Albu i-a schimbat viitorul.

 A păşit pentru prima dată într-o sală de sport dus de mână de unchiul său, antrenorul de lupte Ilie Ene, şi a petrecut acolo ultimii 20 de ani. „A tot insistat pe lângă tatăl meu să mă lase să fac lupte. Eram un copil energic, arţăgos şi unchiul meu credea că poate face un mare luptător din mine. Aveam ceva mai mult de cinci ani pe atunci”, îşi aminteşte Daniel.

Vrăjit de calul cu mânere

Totul s-a schimbat în viaţa lui când a văzut pentru prima dată calul cu mânere şi celelalte aparate de gimnastică. „Într-o zi am mers cu tata la Sala Polivalentă, unde se pregătea lotul României de gimnastică. Cât timp el a avut treabă acolo, eu m-am căţărat pe aparate. Am fost observat de domnul Albu, care i-a recomandat tatălui meu să mă dea la gimnastică”, spune sportivul. Timp de şase luni de zile, Daniel a combinat luptele cu gimnastica. „Mi-a plăcut şi pe salteaua de lupte pentru că la acea vreme antrenamentele erau mai mult o joacă, dar tot mai distractiv era în groapa cu bureţi în care ne punea să sărim la gimnastică. Mi-amintesc şi acum primul concurs, la Cluj, unde am luat locul doi cu echipa şi medalie la cal. Atunci m-am împrietenit cu calul şi m-am hotărât să mă ţin serios de gimnastică”, a spus tânărul reşiţean.

Daniel a avut o ascensiune rapidă, astfel că, pe plan intern a câştigat tot ce se putea, iar în 2000, s-a întors de la Stuttgart cu titlul de campion european de juniori. Un an mai târziu, a fost cooptat în Lotul Olimpic al României, alături de care a cunoscut cea mai mare satisfacţie din întreaga carieră de sportiv. „Am învăţat enorm de mult de la Marian Colăcel, antrenor cu care am început să lucrez de la vârsta de 14 ani, şi am să-i fiu recunoscător toată viaţa. Datorită lui am ajuns atât de departe. Am ieşit vicecampion european cu echipa, la Volos, în 2006, am luat argintul la sărituri, la Campionatele Mondiale de la Stuttgart, din 2007 şi bronzul cu echipa la Campionatele Europene de la Lausanne, în 2008. Dar nimic nu se compară cu medalia de bronz câştigată la Jocurile Olimpice de la Atena, în 2004. Pot spune că mi s-a împlinit un vis”, afirmă absolventul şcolii reşiţene de gimnastică.

De la sport i se trage şi boala numită „pescuit”, Marius Urzică fiind cel care l-a învăţat să ţină undiţa în mână. Acum, că a renunţat la gimnastică, Daniel are tot timpul să stea pe marginea bălţii.

Întrebări şi răspunsuri

Reprezintă Atena 2004 cel mai frumos moment din viaţa ta?
Sigur. Să fii medaliat la Jocurile Olimpice la numai 22 de ani, la primul mare concurs din carieră, e ceva fantastic.

De ce ai renunţat la activitatea competiţională?
Au fost mai multe motive. La lot nu s-a schimbat mare lucru, sau s-a întâmplat asta prea târziu, şi nici din punct de vedere medical nu stăteam prea bine.

Te apuci de antrenorat sau te faci acrobat de circ?
Încă nu m-am hotărât. Voi alege între Cirque du Soleil şi o carieră de antrenor. Neapărat în străinătate.

Ce-i place
„Gimnastica nu mi-a lăsat prea mult timp liber, asă că nu am avut multe alte preocupări. Îmi place să pescuiesc, să joc snooker şi bowling. Mi-ar fi plăcut să am mai mult timp la dispoziţie să vizitez locurile în care am fost ca sportiv”, spune Daniel.

Ce nu-i place
„Nu-i agreez pe oamenii care vorbesc pe la spate, care umblă cu minciuni, oamenii falşi în general. Am întâlnit destule cazuri de acest gen şi asta mă deranjează. Nu sunt un tip pretenţios, nu-mi place să mă plâng”, afirmă fostul gimnast.

Profil
Născut. 1.06.1983, Reşiţa
Educaţie. Universitatea de Educaţie Fizică şi Sport din Bacău
Profesie. Sportiv de performanţă
Familie. Necăsătorit