Explozia din mină i-a şters trecutul
0Problemele ortacului nenorocit pentru totdeauna în Mina Anina sunt ca şi inexistente pentru autorităţi. Marcel Strachină a uitat în urma accidentului din subteran tot ce învăţase să facă în 34 de ani de viaţă, iar acum singurul său sprijin este familia.
Bărbatul este doar unul dintre sutele de mineri care şi-au riscat viaţa pentru a asigura o pâine caldă familiei. A intrat în subteranul Aninei deşi ştia foarte bine că oricare zi poate fi şi ultima. N-a avut nicio alternativă. Acum, are 38 de ani şi duce o viaţă de coşmar, pentru că, peste tot s-a lovit de nepăsare şi indiferenţă. „În urma accidentului de acum patru ani mi-a fost spălat creierul. Eu nu-mi mai amintesc nimic. Copiii m-au învăţat să număr, să scriu şi să citesc. Noroc cu ei şi cu soţia. Fac integrame toată ziua pentru a învăţa din nou ceea ce ştiam să fac odată”, mărturiseşte, pentru Adevărul de Seară Reşiţa, fostul miner.
Marcel Strachină va fi marcat de nenorocirea petrecută la 14 ianuarie 2006 pentru totdeauna. „Există o singură clinică în lume unde se tratează astfel de cazuri. Eu am nevoie de condiţii speciale pentru a-mi putea reveni, iar cei 15.000 de euro pe care ar trebui să-i primesc în urma procesului nu mi-ar folosi prea mult”, afirmă bărbatul.
Fără pensie de boală
Mihaela, soţia sa, cunoaşte cel mai bine problemele fostului miner. „Ordonanţa lui, 8.000 de lei, am investit-o într-o cameră făcută special pentru Marcel. El are nevoie de linişte, pentru că problemele lui de sănătate sunt foarte grave. Trebuia să meargă la o clinică în Elveţia, dar nu avem posibilitate”, spune Mihaela Strachină. Problemele nu se opresc însă aici. „Nu am nici măcar pensie de boală, nimic. Mi-a nenorocit familia mina asta şi acum nu am niciun drept. Am noroc cu părinţii. În loc să-i ajut eu pe ei, mă ajută ei pe mine”, afirmă Marcel.
„Trăim doar din ajutorul de la primărie, şomajul meu şi alocaţia copiilor. Vrem să ne vindem casa şi să plecăm de aici. De un an m-au dat în şomaj şi nu ne mai putem descurca. Am avut promisiuni inclusiv de la preşedintele Băsescu. Ne-a promis că nu ne uită, dar nu am primit nimic”, mărturiseşte, cu ochii înlăcrimaţi, soţia minerului.