FOTO Testamentul public al unui centenar: „Mi-aş dori să fie pace în ţară, toată lumea să se unească, să fim odată uniţi!”

Încă un veteran de război s-a stins ducând cu el o poveste impresionată de viaţă. La scurt timp de la împlinirea unui secol de viaţă, a apucat să spună public care este singura lui dorinţă, un testament pe care l-a lăsat tuturor.

Lt.col. (r) Ion Niţă s-a născut pe 24 ianuarie 1918, în Bujoreni - Vâlcea, într-o familie de ţărani. Anul acesta a împlinit un secol de viaţă chiar de Ziua Micii Uniri - a Unirii Principatelor Române. A încetat din viaţă pe un pat de spital, pe 10 septembrie 2018, complet lucid şi împăcat cu ce a făcut în viaţă, nu înainte de a lăsa un testament public către toţi românii. 

Un testament care se regăseşte în arhivele Televiziunii Române. Dar până la a spune în ce constă acesta, să povestim viaţa unui erou.

Începutul războiului l-a găsit pe Ion Niţă, care avea pe atunci doar 17 ani, în şcoala de ofiţeri de geniu din Râmnicu Vâlcea, o şcoală care mai funcţionează şi astăzi sub denumirea de „Şcoala de aplicaţie de geniu Panait Donici”. De aici avea să ajungă pe frontul de Est, unde a trăit un infern în care şi-au pierdut viaţa mulţi camarazi de arme. 

A ajuns în Regimentul 2 Dorobanţi. O întâmplare petrecută în iarna lui 1941 i-a rămas întipărită pentru totdeauna în memorie. Era curier pe cal şi trebuia să transporte documente de la comandament la unităţile din subordine. „La marginea unei liziere, am fost încolţit de trei lupi flămânzi.” 

A dat pinteni calului, apropiindu-se cât mai mult de animal, ca să-i transmită încredere şi a luat-o la galop „nu înainte de a trage spre animalele dezlănţuite”. A ţinut-o în galop până la regiment. 

Datorită curajului demonstrat a fost avansat în gradul de sergent - major. La apelul de dimineaţă, după ce toată lumea aflase păţania lui, comandantul a dorit să afle cine trecuse cu bine peste o aşa grozăvie: „Care este viteazul care a scăpat de lupi?” a întrebat acesta, după care a adăugat să fie auzit de toţi cei prezenţi: „Aşa vreau să fie toţi, ca tine!”.

La Ţiganca, undeva lângă Prut, a avut nevoie de ajutorul soldaţiilor din regimentul de pontonieri, ca să poată să treacă apa îngheţată, împreună cu alţi trei colegi, şi să ocupe o cazemată lângă un pod betonat.   

În apropiere de Tiraspol însă avea să-şi piardă aproape toţi camarazii.

La 10 km de Tiraspol exista un depozit de muniţii, care nu a mai apucat să fie golit de ruşi, aşa că românilor le-a revenit sarcina de a-l captura. Când nu mai aveau decât vreo 200 de metri, ruşii deschis focul: „Am scăpat doar eu şi un camarad de la puşca mitralieră care, spre norocul lui, avea un dâmb în faţă, dintr-un pluton de 32 de oameni”. Gemetele răniţilor transportaţi în căruţe, de către cei de la Crucea Roşie, nu i-au dat niciodată pace. 

„Trebuia să controlăm toată Basarabia. Deci, o divizie de patru regimente mergea în lanţ. Unde găseau morţi chemau Crucea Roşie, îi luau şi... la groapă cu ei”. 

La Vadul lui Vodă, peste Nistru, ascunşi în cazemate, îi aşteptau soldaţii sovietici. „Ruşii ne-au lăsat până la jumătatea Nistrului. Au tras cu tunul într-o barcă” şi aşa a început coşmarul. 

O altă întâmplare s-a finalizat cu pagube în ograda inamicului. Elevul-sergent, pe atunci, Niţă a primit ordin să distrugă o cazemată sovietică, împreună cu 3 camarazi, cu care s-a urcat pe fortificaţie şi a amplasat încărcături explozive.

„A urmat o explozie puternică. Când ne-am dus să vedem urmările, şase ruşi erau la pământ. Alţi 4 soldaţi au ieşit la 200 de metri pe sub pământ, cu mâinile la cap. Şi am plecat eu, sergentul şi cu caporalul. Cu pistoalele în mână, le-am comandat – «Un pas înapoi!». S-au predat”. 

Tot în apropiere de Tiraspol avea să fie rănit, împuşcat de două rusoaice.

S-a întâmplat după ce întreaga divizie a fost decorată pentru faptele de vitejie ale grupei elevului - sergent Niţă. Înaintaţi în grad, soldaţii au primit şi un concediu de 2 luni, dar nu a apucat să se bucure de el, pentru că au primit un alt ordin: capturarea unei gări unde trupele sovietice se adunau pentru retragere. A fost ultima misiune.

Pe drum s-a întâlnit cu două rusoaice îmbrăcate în fuste - pantalon şi cu veston. A văzut cum îşi îndreaptă pistolul spre el, după care a simţit impactul gloanţelor. S-a prăbuşit, dar când era la pământ a apucat să-şi scoată pistolul. 

Era hotărât să reacţioneze la fel, în momentul în care rusoaicele ar fi vrut să-l ia prizonier. Numai că acestea se grăbeau să prindă un tren şi nu s-au mai uitat în urmă, la român. Un glonţ îi rănise mâna şi un altul piciorul.  

A reuşit să se târască spre liniile româneşti, dar camarazii l-au confundat cu un inamic. S-a adăpostit într-o groapă. Aici şi-a făcut garou dintr-o batistă şi s-a pansat la mână. Şi-a scos tăbliţa de identificare de la piept şi a aruncat-o spre colegii săi. Când şi-au dat seama de greşeală, aceştia au oprit focul: „Fugiţi, că e colegul nostru! E plin de sânge, înseamnă că l-am împuşcat!

Ajutat de doi soldaţi, a reuşit să ajungă până la punctul medical de la liziera unei păduri. Aici a primit primele îngrijiri de la o echipă de medici nemţi şi apoi a fost trimis cu trenul la spitalul din Iaşi.

Toţi răniţii erau spălaţi cu apă caldă şi săpun de casă de o infirmieră oarbă, despăduchiaţi şi abia apoi erau trimişi în saloane. A fost cosultat de o doctoriţă din Bucureşti, care venise la Iaşi prin Crucea Roşie. S-a ales cu o cârjă. A agonizat câteva luni în spitalele de campanie de pe linia frontului. A fost la un pas să rămână fără mână şi fără picior. 

Un tânăr locotenent medic l-a salvat. A trecut prin trei intervenţii chirurgicale. La sfatul medicului, stătea zi de zi cu operaţiile la soare, ca razele violete să-l ajute la recuperare. De doi ani nu a putut merge pe piciorul beteag.

În 1945, după război, s-a căsătorit. A trăit o frumoasă poveste de dragoste alături de soţie timp de 58 de ani. Următorii ani, fiica sa, Steliana-Silvia Niţă, după 27 de ani lucraţi în cercetare pe probleme de mediu, i s-a dedicat trup şi suflet, predând între timp şi la Universitatea Bucureşti.

Singurul său regret a fost că a trăit prea mult şi a devenit o povară pentru cei dragi: „Omul nu trebuie să trăiască mai mult de 90 – 95 de ani. Mă deplasez cu bastonul, ţinându-mă de mobilă, de pereţi”, mărturisea Ion Niţă la aniversarea de 100 de ani.

Tot atunci a spus şi care este ultima sa dorinţă: Mi-aş dori să fie pace în ţară! Toată lumea să se unească! Să fim toţi uniţi!”, sună testamentul său public, declarat colegilor de la TVR.

În urmă cu o săptămână, a fost condus, cu onoruri militare destinate ofiţerilor superiori ai Armatei Române, pe ultimul drum. „Eroul de la Bujoreni” a supravieţuit cel mai mult din tot plutonul său.

(Sursa: Arhivele TVR şi www.presarmi.ro)