Lory Wallfisch, pianista din Ploieşti care a cântat pentru o lume întreagă în numele lui George Enescu

Eminentă pianistă, Lory Wallfisch a fost nevoită să-şi împlinească talentul departe de România, din cauza originilor evreice. Nu înainte de a-l cunoaşte, însă, pe George Enescu, maestrul şi binefăcătorul său, căruia i-a dedicat, în paralel cu o carieră personală excepţională pe scenele din întreaga lume, o muncă intensă de popularizare internaţională

Lory Wallfisch s-a născut în 1922, la Ploieşti, într-o familie de evrei din oraş. Foarte talentată, a început studiile în oraş, la liceul de fete „Despina Doamna”, dar a continuat la Bucureşti, unde, în 1937, a intrat la Conservatorul Regal, la clasa de pian. I-a avut ca profesori pe Florica Musicescu şi Mihail Jora.

În viaţa „talentatei domnişoară Lory“, cea mai prodigioasă elevă a Floricăi Musicescu, după este descrisă Lory Wallfisch într-un articol de pe eroiiromanieichic.ro, apare, în 1938, tânărul Ernst Wallfisch, un neamţ născut la Frankfurt, care venise în România pentru că aici era o şcoală de muzică puternică, cu profesori emeriţi. Ernst îşi dorea să studieze vioara şi viola cu o altă celebritate a timpului, Cecilia Niţulescu-Lupu şi cu Ludovic Feldman.

Între cei doi tineri se înfiripă o poveste de dragoste, iar în 1943 cântă pentru prima data împreună la un recital oficial. Un an mai târziu se căsătoresc.

Succes imens în întreaga lume

Este un moment de cotitură în viaţa şi cariera celor doi soţi. Al Doilea Război Mondial era în plină desfăşurare, în România era instaurat Guvernul Antonescu, iar Lory Wallfisch era expusă atacurilor antisemite. Cel care îi primeşte în casă este George Enescu, iar cei doi intră în compania selectă a anturajului soţilor Enescu-Măruca Cantacuzino şi visează împreuna la o carieră pe scenele internaţionale ale lumii.

Sunt audiaţi la o gală din Bucureşti de Yehudi Menuhin, iar acesta le va înlesni, în 1946, ieşirea din ţară. Ceea ce a fost o şansă pentru cei doi, într-o conjunctură internaţională complicată, s-a transformat într-o pierdere pentru România. În anul 1946, şi Enescu părăseşte ţara, nemulţumit de ceea ce presimţea în legătură cu noul regim din România. Tot Yehudi Menuhin, marele violonist, care i-a fost cel mai apropiat elev, discipol, dar şi un mare prieten, l-a ajutat.

În 1947, soţii Wallfisch ajung la New York unde încep, împreună, o carieră excepţională în muzica de cameră, un duo, apreciat şi aclamat pe scene din Statele Unite ale Americii, Canada, Europa, Africa de Nord şi Israel.

În 1954 se întorc în Europa, unde au concerte cu succese fulminante la festivalurile de la Edinburgh, Veneţia, Besancon, Festivalul „Yehudi Menuhin“ de la Gstaad sau Festivalul „Pablo Casals“ de la Prades. Lory Wallfisch a ţinut conferinţe, a făcut parte din juriile unor concursuri internaţionale şi a susţinut numeroase cursuri de măiestrie în Statele Unite ale Americii, Europa, Australia şi America de Sud. A realizat înregistrări pentru posturi de radio şi de televiziune, iar discurile i-au fost editate de case de prestigiu ca Vox, Musical Heritage, Da Camera, Bazer Redords, EBS.

O viaţă pentru Enescu

Departe de România, Lory Wallfisch a visat întotdeauna să-şi omagieze binefăcătorul, pe maestrul Enescu, mai puţin cunoscut în Statele Unite.

La sfârşitul anilor ’70, după ce şi-a pierdut soţul, emerita pianistă nu a mai concertat, dar şi-a concentrat activitatea pe cercetările de muzicologie, pe pedagogie şi a început o munca plină de entuziasm pentru încurajarea studiilor şi popularizarea lucrărilor lui George Enescu.

A devenit preşedinta Fundaţiei Enescu din Statele Unite ale Americii şi profesor emerit la Colegiul Smith din Northampton, Massachusetts.

La una dintre întoarcerile în România, după Revoluţie. FOTO arhivă Adevărul

A spus mereu că are „inimă de ploieşteancă“, iar după o jumătate de veac de pribegie şi exil, după 1990, a revenit în România. Universităţile de Muzică din Braşov şi Bucureşti care i-au conferit titlul de Doctor Honoris Causa, a devenit şi cetăţean de onoare al Ploieştiului, iar în oraşul natal, pe care nu l-a uitat niciodată, a fost iniţiat şi un concurs internaţional de pian care îi poartă numele.

„Este de necrezut, privind-o, că poartă pe umeri o asemenea povară de timp, ea pare să aibă 12 ani ca puritate şi candoare, 18 ca graţie feminină şi entuziasm, 25 ca energie şi dorinţă de comunicare, dar mulţi ca înţelepciune, dragoste pentru tineri, profesionalism şi cunoaştere“, scria, în 2004, România Literară, la una din revenirile în România ale panistei, chiar în anul în care Lory Wallfisch împlinea 80 de ani.

În ultimii ani şi-a concentrat energiile pentru realizarea unui compact disc intitulat „Festival de Muzică Românească“, apărut în Germania, şi a traducerii în limba engleză a volumului „Capodopere enesciene“ de Pascal Bentoiu.

A murit, în septembrie 2011, la vârsta de 89 de ani, în Statele Unite ale Americii.

Vă mai recomandăm

FOTO Justin Capră, inventatorul vizionar. „Timpul invenţiilor mele nu a venit, dar va veni“