Enigmatica „cheie“ care a dat numele staţiunii celebre din Prahova. Termenul a apărut într-un mod complet atipic
0Mica staţiune Cheia din nordul Prahovei şi-a dobândit actualul nume într-un mod atipic. La sfârşitul secolului al XIX-lea, se numea cu totul altfel. Tendinţa românilor de a simplifica denumirile au marcat „botezul“ final al localităţii.
O mică staţiune din nordul judeţului Prahova, uşor accesibilă din DN1A, Ploieşti – Braşov, Cheia este doar cu sat cu puţin peste 300 de locuitori. Aşezarea sa la poalele munţilor Ciucaş, într-o „căldare“ cu temperaturi ideale aproape tot anul şi cu aer ozonificat, i-au adus, cel puţin în perioada comunismului, o celebritate care rivalizează cu staţiunile „surori“ de pe Valea Prahovei.
Cheia care a dat numele localităţii nu are legătură cu obiectele de metal care încuie şi descuie broaşte sau lacăte, ci cu un alt sens al cuvântului care desemnează o vale îngustă, între doi pereţi înalţi şi abrupţi, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercită o puternică eroziune în adâncime. Sunt „cheile“ care se regăsesc în multe dintre denumirile geografice din România, cum sunt Cheile Turzii sau Cheile Bicazului.
Că la origine este vorba, şi în acest caz, despre o astfel de „cheie“ o arată amplasarea geografică a localităţii, pe Valea Teleajenului, într-o mică depresiune străjuită de Culmea Bratocea cu Vârful Ciucaş la nord, Culmea Zăganu cu Vârful Gropşoarele la est şi Muntele Babeş-Bobu la vest, în Masivul Ciucaş din Carpaţii Orientali. Prin această „cheie“ a munţilor Ciucaş se făcea frecvent trecerea între Muntenia şi Ardeal.
Interesant este că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, Cheia era o mică aşezare care se numea „Teleajenul“, după numele apei din zonă, aflată foarte aproape de vama Bratocea dintre România şi Austro-Ungaria. Avea în jur de 80 de locuitori, majoritatea români porniţi din părţile Braşovului şi părţile secuieşti şi aparţinea de plaiul Teleajenului din Prahova.
Cu mult timp însă înainte de stabilirea oamenilor în zonă, la poalele Ciucaşului funcţiona o mănăstire, a cărei atestare este datată în jurul anului 1770. Se numea „Cheia Teleajenului“ şi avea hramul Sfântul Nicolae. Mănăstirea a fost distrusă de turci, apoi mistuită de un incendiu şi reconstruită între 1835-1839, fiind pictată de Gheorghe Tattarescu în 1837.
Mănăstirea Cheia, prima aşezare din zonă FOTO Adevărul Ploieşti
Călugării de la Cheia, soldaţi în primul Război Mondial
Tocmai prezenţa mănăstirii în această zonă izolată şi pe atunci greu accesibilă a atras aici viitori locuitori, majoritatea trecând munţii din cauza prigoanei naţionale şi confesionale.
Treptat, tendinţa de simplificare a făcut ca mănăstirea „Cheia Teleajenului“ să fie cunoscută mai simplu drept „Cheia“. Iar puternica influenţă a mănăstirii în viaţa localităţii - monahii de la Cheia s-au implicat activ în viaţa socială a aşezării şi au luptat ca soldaţi pentru eliberarea Ardealului în Primul Război Mondial, când pasul Bratocea a fost un important teatru de operaţiuni militare - face ca, la sfârşitul secolului al XIX-lea, satul „Teleajenul“ să devină „Cheia“.
Un moment interesant din istoria mănăstirii datează şi din 1864, când Ministerul Cultelor a decis mutarea călugărilor întrucât mănăstirea Cheia urma a fi transformată în cazarmă de graniceri, însă aşezarea monahală a fost salvată în ultimul moment.
Deşi este pe teritoriul Prahovei, Cheia, la fel ca celelalte sate din zonă, aparţinând de actuala comună Măneciu, sunt întemeiate de transilvăneni, distanţa dintre Cheia şi Săcele fiind de numai 49 de kilometri.
Pe lângă renumele de staţiune cu mari beneficii pentru sănătate, Cheia este celebră şi pentru Muntele Roşu, masivul care îşi trage numele de la un fenomen unic în România prin amploarea sa, înflorirea rododendronilor sau a bujorilor sălbatici. Suprafaţa extinsă pe care se produce spectacolul înfloririi face ca muntele să devină „roşu“ în luna iunie.