Diferenţele între tulburările de limbaj. Când trebuie să ducem copilul la logoped şi când la medicul neurolog
0Părinţii au datoria să urmărească atent felul în care copilul pronunţă cuvintele începând cu vârstă de trei-patru ani, pentru că, în condiţiile unei educaţii corecte şi a unei dezvoltări normale, de la această vârstă copilul ar trebui să-şi însuşească toate sunetele fundamentale ale limbii materne.
În caz contrar, trebuie luat legătura cu un logoped sau chiar cu un medic, pentru că tulburările de pronunţie pot ascunde afecţiuni serioase de dezvoltare sau neurologică.
Nu vocabularul este important de urmărit, atunci când verificăm capacitatea de pronunţie în cazul copiilor mici, ci felul în care poate emite sunetul: corect, în mod defectuos, îl substituie cu alt sunet sau îl omite.
Până la vârsta de 3 ani este normal ca un copil să confunde consoanele din aceeaşi categorie în funcţie de modul şi punctul de articulare. În primii ani, copiulul nu va face diferenţa între consoanele fricative: s, z, ş,j sau între consoanele licide r şi l sau între ce, ci şi ţ. Dacă persistă confuzia şi după vârsta de 4 ani, atunci este nevoie de ajutorul unui logoped.
Care sunt cele mai frecvente cazuri de substituire de sunete la vârsta preşcolară:
Sunetele ş şi j sunt înlocuite cu s şi z. Exemplu: şase- sase, joc – zoc
Sunetele s şi z sunt înlocuite cu t şi d. Exemplu: sanie-tanie, zice – dice, sus-tus,
Sunetele ce şi ci sunt înlocuite cu te şi ti Exemplu: ceai- teai, cine – tine, începe – întepe
Sunetele r şi l sunt cei mai mari „duşmani” ai copiilor mici, pentru că în pronunţa lor aproape fiecare se descurcă aşa cum poate. Fie r este înlocuit cu l, fie ambele sunete sunt omise, fie sunt înlocuite cu orice alt sunet care îi este la îndemână copilului, dar cele mai folosite sunt v, h şi chiar u sau i în loc de r. Exemplu: raţă- aţă, vaţă, uaţă, iaţă sau lada- iada, lampa- vampa/iampa.
Un alt fenomen de omisiune specific preşcolarului este eliminarea unui sunet atunci atunci când un cuvânt are în componenţă două consoane alăturate. Exemplu: scară – cară, scrie – chie.
În cazul cuvintelor complexe, cu mai mult de două silabe, unii copii au tendinţa să omită chiar o silabă întreagă: Exemplu: biscuiţi- biţi, bicicletă – bicletă sau bichetă.
Specific vârstei la care ne raportăm este inversiunea sunetelor în cuvânt: pac în loc de cap, stlică în loc de sticlă, scipină în loc de piscină.
Toate aceste fenomene de omisiune, inversiune sau substituire a sunetelor sunt normale până la vârsta de cel mult patru ani. Dacă ele persistă, înseamnă că cel mic are nevoie de ajutor specializat.
Dar, înainte să se îngrijoreze, este bine ca părinţii să cerceteze dacă nu care cumva copilul pronunţă corect sunetele emise incorect de alte persoane, dat fiind că la vârsta copilăriei mici, copiii imită perfect tot ceea ce aud. Este o teorie adusă în atenţia educatorilor de psihopedagogul Italian Maria Montessori.
Care sunt tulburările de pronunţie
Dislalia înseamnă vorbire dificilă sau “pelticia” şi este cea mai frecventă tulburare de pronunţie în rândul copiilor de vârstă preşcolară şi se caracterizează prin imposibilitatea emiterii corect a unor sunete.
În funcţie de sunetul pronunţat greşit, înlocuit cu un alt sunet sau eliminat, copilul poate primi diagnisticul de: rotacism, atunci când are probleme de pronunţie a literei r, lambdacism pentru pronunţia greşită a sunetului l, sigmatism (cel mai frecvent) pentru pronunţia greişită a sunetelor s, ş, z, j, ţ, ci, ce, este ceea ce în mod popular se numeşte “sâsâit”.
De asemenea, în funcţie de sunetul afectat de pronunţie, diagnosticul poate fi de betacism, capacism, deltacism, fitacism, gamacism, mutacism, hapacism, jotacism, pitacism, vitacism, zitacism. De aceea, atunci când descoperim astfel de diagnostice pe fişa de evaluare a preşcolarului sau a şcolarului, în funcţie de situaţie, nu trebuie să vă panicaţi. Este doar o tulburare de pronunţie care poate fi tratată uşor, prin tehnici de logopedie, într-un cabinet specializat.
Este important de precizat că pronunţia incorectă a vocalelor se întâlneşte foarte rar şi atunci când la mijloc este o anomalie a aparatului fonoarticulator sau chiar o hipoacuzie.
Fonfăiala sau “vorbirea pe nas”, în termini ştiinţifici, rinolalia este o altă tulburare de pronunţie care se întâlneşte în copilărie. Se produce ca urmare a unor malformaţii vălului palatin. Se manifestă prin pronunţia nazală a consoanelor, dar şi a vocalelor, mai ales a, i şi u. Cel mai puţin afectate sunt consoanele m şi n.
Disartria, caracterizată printr-o vorbire greoaie, chinuită şi uneori este chiar însoţită de o voce nazală sau slabă, fără vlagă. Este cea mai gravă formă a tulburărilor de pronunţie, iar cauzele ţin de afectarea Sistemului Nervos Central.
Spre deosebire de dislalie şi rinolalie, disartria poate apărea la orice vârstă, nu doar în copilărie. Disartria este însoţită şi de alte tulburări mult mai evidente şi mai grave, de motricitate (nu poate ţine obiecte mici în mănă, nu poate apuca cu degetele), afective etc, iar tratamentul este mult mai complex.