Povestea ostaşului împuşcat în Primul Război Mondial şi a soţiei plecate după el. „De la Câmpulung la Târgovişte a întrebat în stânga şi-n dreapta de bărbatul ei“

Ion Săvoiu, un ţăran înstărit din Muscel, încorporat în Primul Război Mondial în Regimentul 70 Infanterie, îi scria în vara lui 1916, de pe front, nevestei rămase acasă cu trei copii, o carte poştală în care-şi arăta grija pentru gospodărie şi cei dragi pe care nu avea să-i mai vadă niciodată. Despre moartea sa, familia n-a primit nicio veste. Soţia, o veritabilă Vitoria Lipan, a plecat să-şi caute singură omul pe traseul batalionul lui Ion.

În august 1916, sub presiunea ultimatumului „acum ori niciodată“, România intra în război de partea Antantei. Ion Săvoiu, un ţăran de 38 de ani din Mălinul Muscelului, bărbat  împlinit, cu nevastă, cu trei copii– Victoria, Benone şi Nicolae, cu pământ, casă,  vite şi livadă afla şi el că ţara intră în război, deşi tunurile nu tulburaseră încă liniştea Mălinului.

În scurt timp a fost chemat la oaste. A trebuit să-şi lăse femeia singură, cu toată gospodăria, ca să servească ţării, orînduind dinainte toate cele până la întoarcerea sa acasă pe care o socotea nu chiar îndepărtată. A luat cu el un brâu roşu şi o psaltire scrisă de mână, din care obişnuia să citească. Şi-a sărutat copiii şi nevasta şi a plecat cu Regimentul 70 Infanterie.

În lunile de front, în puţinele momente când prin tranşee nu bubuiau obuze, Ion a găsit răgaz să le trimită celor de acasă câteva cărţi poştale. „Iubiţii mei, aflaţi că am primit două scrisori şi m-am bucurat mult. De mine aflaţi că sunt bine. Mi-aţi scris de fân: claia cea mare să nu o daţi la nimeni, a veche să o daţi cu 110 lei, a nouă cu 130 lei. Din preţul acesta să nu lăsaţi mai mult ca 5 lei. Vă rog scrieţi cât de des: ce mai faceţi şi cum merg treburile casei“, scria Ion în singurele rănduri rămase familiei de la el.

Cum funcţiona cenzura militară

Pe cartea poştală nu erau trecute nici data şi nici locul de unde a fost trimisă, căci cenzura militară impunea aceste restricţii, după cum se vede tipizat pe cartea poştală – „nu se scrie nimic privitor la Armată. Nu se pune nici data, nici localitatea“ – tocmai pentru a nu fi deconspirată  poziţia regimentului. Asta pentru că-n toamna lui 1916 regimentul lui Ion Săvoiu, trimis anterior din Dobrogea, în zona Ploieştiului primea ordin de retragere, una nefastă pentru el şi câţiva camarazi.

„Dinspre Transilvania, nemţii ameninţau cu tehnică superioară de atac. Frontul de pe linia Carpaţilor  risca să cedeze. Conjunctura Armatei Române era tot mai dificilă. Generalului Averescu dăduse ordin de  deplasare urgentă, pe calea ferată, până la Câmpulung-Muscel. Pe 3 octombrie 1916, dimineaţa, pe un frig teribil, cele două batalioane ale Regimentului 70 Infanterie ajungeau la Câmpulung. Până atunci însă regimentul bunicului luptase într-o altă zonă. Pentru că frontul de pe Jiu căzuse şi riscau să fie izolaţi de restul armatei, au primit ordin de retragere pe drumul ce duce de la Câmpulung Muscel spre Târgovişte“, explică, pentru Adevărul, profesorul Adrian Săvoiu, nepotul ostaşului Ion Săvoiu.

„Voi staţi aici şi mâncaţi, şi nemţii sunt în curte“

Au ajuns, pe cursul Dâmboviţei, cu nemţii pe urme, în satul Malu cu Flori, aflat undeva la jumătatea distanţei dintre Câmpulung Muscel şi Târgovişte,  la casa învăţătorului Diaconescu. Gazda, omenoasă, i-a poftit să se mai încălzească şi să mănânce ceva cât să-şi mai adune puterile. La masă i-a găsit duşmanul care a năvălit în curtea învăţătorului.

„S-au trezit cu o femeie, probabil soţia învăţătorului, dând, cu disperare, uşa de perete: «Voi staţi aici şi mâncaţi, şi nemţii sunt în curte!», i-a alertat femeia. Cu aceste cuvinte mi-a povestit tatăl meu ce s-a întîmplat atunci şi n-o să uit niciodată relatarea asta, chiar dacă eram un copil când mi-a povestit prima oară despre bunicul Ion. Au pus mâna pe arme şi au dat să iasă, dar nemţii umpluseră curtea. I-au somat să se predea. Câţiva ostaşi au ridicat mâinile, însă bunicul, care era mult prea mândru ca să facă asta şi încă un soldat, au refuzat să asculte somaţia. Ion a luat-o la fugă, pe lângă casă, încercând să sară, într-o altă grădină, cu gândul că o să scape. A intrat în bătaia puştilor germane şi a fost străpuns prin spate chiar când sărea gardul. Cu o gaură cât pumnul, s-a prăbuşit la pământ“, povesteşte Adrian Săvoiu.

Se întâmpla în jurul datei de 16 noiembrie 1916. Ion Săvoiu a murit ca un soldat necunoscut. A fost înmormântat într-o groapă comună, împreună cu alţi şase militari români, chiar în curtea învăţătorului Diaconescu, acolo unde fusese secerat.

Povestea din „Baltagul“, cu o altă eroină 

Acasă, în Mălinul Muscelului, femeia sa, Elisaveta era frământată că de la bărbatul plecat în război nu mai ajungea, de prea mult timp, nicio carte poştală. Ştia că în munţii Muscelului se dăduseră lupte grele şi gândul că lui Ion i s-ar fi putut întâmpla ceva nu îi dădea pace. Cum de la autorităţi n-a reuşit să afle nimic, în ciuda tuturor încercărilor sale, femeia n-a mai putut răbda gândurile grele care nu-i mai dădeau pace şi s-a hotărât să plece, de una singură,  după bărbatul său.

Elisaveta, soţia lui Ion Săvoiu

„Tata, Benone Săvoiu, avea, atunci, şase ani. Fratele, Nicolae, avea doi ani, iar sora lor mai mare, Victoria, avea 10 ani. Bunica i-a lăsat cu mama soacră şi a mers pe urmele Regimentului 70 Infanterie despre care aflase că se retrăsese pe drumul Târgoviştei. De la Câmpulung, spre Târgovişte, ca o Vitoria Lipan, bunica Elisaveta a întrebat în stânga şi-n dreapta de bărbatul ei“, povesteşte Adrian Săvoiu.

Pe unde întreba, nimeni n-auzise nimic de Ion al ei. Ştia şi că unii dintre soldaţii căzuţi fuseseră îngropaţi neidentificaţi în gropi comune, dar n-a renunţat să-şi caute bărbatul.

„Aşa a aflat că în satul Malu cu Flori, într-o groapă comună, zac şapte soldaţi români. A ajuns într-un final în grădina învăţătorului Diaconescu. Nimeni n-a putut să-i spună dacă şi Ion al ei era printre cei care odihnesc acolo. Din casă i-au adus lucrurile rămase de la cei împuşcaţi. Când a recunoscut brâul roşu şi psaltirea lui Ion, bunica Elisaveta a început să urle a jale“, mai povesteşte Adrian Săvoiu.

Nepotul lui Ion Săvoiu a vizitat, la rândul lui, locul morţii bunicului său şi împreună cu familia a decis să doneze obiectele care i-au aparţinut ostaşului Muzeul Naţional de Istorie a României. După război , în anii ʼ20, osemintele ostaşilor români înmormântaţi în curtea învăţătorului Diaconescu au fost exhumate şi mutate – aşa cum s-a întâmplat şi în cazul multor soldaţi români căzuţi prin zona Muscelului, spre cinstire şi aducere aminte, în mausoleul de la Mateiaş, lângă Câmpulung.