Povestea „Conservatorului de lăutari“ care a funcţionat 10 ani într-o comună din Argeş. „Absolvenţii“ era faimoşi în România interbelică
0Timp de 10 ani, între 1929 şi 1939, în comuna argeşeană Rociu, aflată la 31 km de Piteşti, a funcţionat un ”conservator” de lăutari. Unul dintre cei mai importanţi folclorişti români, Ovidiu Bîrlea, a publicat în 1942, în revista ”Sociologie românească”, un studiu amănunţit despre “Conservatorul de lăutari“ de la Rociu.
Iată cum descria folcloristul Ovidiu Bîrlea ”Conservatorul de lăutari“ în 1942, la trei ani după desfiinţare: ”Cum treci de „Comparativa” lui „nea Rădiţă” şi urci domol cu drumul, care duce din Rociu la Şerbăneşti, ajungi pe un mic platou, cu câteva case răsleţite, mai scunde şi mai modeste.
Dacă te abaţi din drum, spre dreapta şi o iei de-a lungul porumbiştilor, la căţiva paşi, dintr-o casă scundă, cu un pridvor mic şi două geamuri mici, auzi ţârlâituri de viori şi întretăieri de glasuri care tălmăcesc în versuri povestea plină de viteji a unui haiduc din Puntea de Greciori, strofe mărunte de dragoste „în crâng” ori „sub poală de codru verde”. Cineva îţi spune ca aceasta este casa lui Fani Lăutaru care învaţă nişte „băieţi de rumân”.
Ion N. Lăutaru-zis Fani („Fani mă mângâie, mă ştie aşa toţi copiii, tot judeţu”), este unul din lautarii cei mai renumiţi din această regiune. Potrivit de statură, cu nişte ochi negri şi vii, cu pielea smeadă, caracteristică rasei lui, cu trăsături care nu se uită uşor. Atunci când nu e ocupat cu „elevii” săi – roboteşte pe lângă casă, ori stă la umbra zarzărilor de lângă ea, răsucind câte o ţigară”.
Tot Ovidiu Bîrlea a explicat în studiul său cum a ajuns să funcţioneze ineditul ”Conservator” de lăutari de la Rociu: ”Un „conservator” de lăutari este un lucru foarte rar în această regiune. Lăutarii - ţigani aproape toţi - formează un fel de castă, în care meşteşugul tatălui se transmite fiilor săi. Toţi lăutarii ţigani pe care i-am anchetat în comunele Rociu, Gliganu, Şerbăneşti, Tuţuleşti, Suseni, Oarja şi Teiu au învăţat vioara sau ţambalul de la părinţii lor sau de la rude apropiate. Deci, existenţa unui „conservator”, oricât de rudimentar ar fi el, este un fapt neobişnuit. Primul fapt care a determinat existenţa acestui „conservator”, a fost fără îndoială personalitatea şi faima „profesorului”, a lui Fani Lăutaru.
Bucurându-se de o reputaţie pe care, acei care l-au auzit cântând nu i-au pus-o niciodată la îndoială, a colindat o mulţime de sate, la nunţi şi la bâlciuri. Astfel, acei care au dorit să devină lăutari s-au gândit - nu fără mândrie - să fie ucenicii lui Fani Lăutaru, căci faima „profesorului” contribuie foarte mult la buna apreciere a celor din jur. „Conservatorul” datează din anul 1929. Într-un interval de 10 ani (1929-1939), a avut 9 „elevi” (8 la vioară, unul la ţambal). Numele de „conservator”, pe care i l-am dat noi acestei încercări de sistematizare a meşteşugului lăutăresc, este desigur prea pretenţios”.
Metoda „profesorului” Fani Lăutaru era una empirică. Lucra individual cu fiecare elev. Nu făcea exerciţii preliminare pentru deprinderea arcuşului, cu trăsături lungi şi susţinute pe coardele libere, nu facea nicio clasificare a „cântecelor” şi aceasta din cauză că „elevii” veneau la el puţin familiarizaţi cu vioara, învăţau singuri. O predare metodică a violinei – aşa cum se face în conservatoarele orăşeneşti – ar fi necesitat timp prea mult şi cheltuieli mai mari, pe care elevii nu ar fi fost în stare să le suporte. Elevii veneau fiecare acasă la Fani Lăutaru de două ori pe saptămână, iar şedinţa dura aproximativ 2 ore.